Două filme româneşti au fost prezente la cel de al 13-lea Festival Internaţional de Cinema Independent, Indielisboa (20 aprilie-1 mai): Ilegitim (2016), semnat de Adrian Sitaru, şi Un etaj mai jos (2015) al lui Radu Muntean. Ilegitim este un film centrat pe subiectul împăcării şi al acceptării diferenţei şi a motivaţiilor celuilalt. Sitaru renunţă, în acest film, la excesul stranietăţii camerei subiective şi adoptă o naraţiune mai clasică a relaţiilor dintre membrii unei familii care au să-şi rezolve împreună conflictul dintre principii, afecte şi realitatea unei situaţii de fapt contrarie categoriilor bunului-simţ. Cu acest film, Sitaru se înscrie în categoria regizorilor care propun o rezolvare ficţională a conflictului dintre generaţia ante‑1989 şi cea post‑1990, a celor care renunţă la simpla punere în scenă denunţiatoare a inumanităţii societăţii comuniste sau la ilustrarea alienării individului în societatea noului capitalism românesc. Spaţiul de concordie şi de conjugare intergeneraţii propus este, în acest caz, familia. Călin Peter Netzer – în Medalia de onoare (2009) şi Poziţia copilului (2013) – iniţia acest curent de repoziţionare faţă de moştenirea trecutului.
Al doilea film ţine mai degrabă de categoria filmelor care provoacă reflecţia asupra neimplicării individului în vreo formă de comunitate şi care, astfel, ne dezvăluie decepţia în faţa unei societăţi ce, în urma unei transformări radicale, ar fi trebuit să se amelioreze. Antieroul filmului, omul nou al capitalismului de supravieţuire, are dileme cu propria sa laşitate de a acţiona conform unor valori morale. Liniştea, siguranţa pe care o caută protagonistul nu există şi sînt înlocuite de agresiunea şi violenţa pe care le provoacă celălalt.
Crize sociale, viziuni de autor
Indielisboa este dedicat filmelor care propun o viziune de societate şi o filozofie umanistă. Aparent, citit prin prisma acestui filtru, festivalul ar susţine o poziţie de nouă stîngă. Dificil de categorizat astăzi într-o manieră atît de simplistă un demers de selecţie a filmelor de autor în care drama personajelor este simptomul unei crize sociale sau vectorul unei viziuni de autor. Filmul care provoacă dezbaterea, care incită la reflecţie, care susţine un punct de vedere este semnătura filmului european opus filmului de tip Hollywood. Festivalul de la Cannes din acest an este prelungirea perfectă a festivalului de la Lisabona. Diferenţa constă în buget şi în prezenţa mai multor producători de film. Festivalul de film, simbolic, coincide cu 25 aprilie, ziua de celebrare a răsturnării regimului Estado Novo/Noul Stat, de inspiraţie fascistă, ultimul regim autoritar şi colonialist din Europa de Vest, printr-o lovitură de stat asociată unei eliberatoare mişcări populare aflate sub semnul margaretelor ce au fost utilizate în această celebrare a libertăţii. Roşul florilor ţine, de asemenea, de ideea de socialism sau de democraţia ce se află în subtextul ideologic al culturii portugheze de azi. Ziua libertăţii este, în cele din urmă, momentul de afirmare a libertăţii politice şi civile, precum şi a libertăţii de expresie. Indielisboa este mai clar afiliat acestei poziţionări ideologice de apărare umanistă şi civil‑populară a ideii de independenţă de conştiinţă. Din acest punct de vedere, Cannes se situează la polul unei manifestări de burghezie înaltă ce cochetează cu independenţa auctorială snob-decadent europeană. În acest filtru de interpretare, Cannes se aseamănă cultului vieţii de la ţară practicate ca un joc de roluri la curtea Regelui Soare de la Versailles. Formula de la Indielisboa este mai autentică, dar, lipsită de apropierea savantă de marea industrie cinematografică, mai independent-săracă. Poate de aceea Portugalia, ţară situată la „marginea imperiului“ numit Europa, se simte mai aproape de minoritatea culturală şi totodată de ruda sa latină aflată la celălalt pol geografic al hărţii continentale. În acest context, Institutul Cultural Român reprezintă un partener privilegiat, iar filmul lui Radu Jude, Aferim (2015), a primit anul trecut marele premiu.
În acest an, Indielisboa a recuperat portretul unui autor de film înscris o vreme în aparatul filmului narativ clasic american, Paul Verhoeven, realizatorul unor pelicule ca Total Recall (1990), Basic Instinct (1992), Robocop (1987) ori al filmului-cult al postmodernismului cinematografic, Starship Troopers (1997). Retrospectiva dezvăluie portretul unui autor complex şi surprinzător, cuprinde şi filme‑cult europene ca Turkish Delight (1973) ori The 4th Man (1983). Verhoeven a revenit în circuitul european la Cannes cu Elle (2016). Intenţia organizatorilor festivalului este de a recupera o faţă noncomercială, mai revoluţionar stilistică şi de autor a unui regizor cantonat de marele public în zona filmului de box office.
Creaţia lui Jean Gabriel Periot, cunoscut publicului românesc în urma prezenţei sale la Festivalul de Film Experimental BIEFF, a fost şi ea ţinta unei retrospective. Filmul său reper este documentarul A German Youth/Une jeunesse allemande (2015), ce relevă complicitatea dintre sistemul media – televiziunea şi elita culturală germană – şi terorismul neomarxist al grupului Bader Meinhof (grupul numit Facţiunea Armatei Roşii, din anii 1970). Filmele sale utilizează materiale de arhivă şi elemente audiovizuale prefabricate, recuperate sau, în descrierea realizată de directorul Festivalului, Miguel Valverde, amestecă „politica şi intimitatea“ într-o „arhivă vizuală arheologică cu o puternică latură experimentală“ în ceea ce se numeşte mashup cinema. Pe scurt, interesul lui Periot este focalizat pe imaginile produse de evenimente istorice sau de suita de imagini ale violenţei care produce, la rîndul său, o violenţă necesară imaginilor media ulterioare. Pentru regizorul francez, acest balet de alternanţă continuă dintre virtual-imagistic şi actual-real produce o trăsătură definitorie a indiferenţei postmoderne. Două instanţe de viaţă – una media şi o alta în strada unde au loc evenimentele istorice – se alimentează reciproc pentru a produce civilizaţia postmodernităţii contemporane, hibrid de media şi social-politică.
Istorii ale deziluziei
Marele premiu al Festivalului a fost decernat filmului unui realizator australian de origine chineză, Shumin Liu, Jia (The Family, 2015), ce explorează discret şi rafinat viaţa unei familii chineze. Atmosfera şi travaliul camerei ce decupează instantanee ale cotidianului semnificativ, care acumulează regimul afectiv al nostalgiei şi regretului, reprezintă un omagiu la opera lui Yasujiro Ozu, autorul lui Tokyo Story (1953). Înscris mai categoric în paradigma Festivalului este primul film al lui Pengfei, Underground Fragrance (2015), care, reluînd cinematografia unor autori ca Atom Egoyan, Wong Kar-Wai ori Tsai Ming Liang din Stray Dogs (2013), realizează o descriere a deziluziei pe care o trăieşte noua generaţie de tineri din China în faţa visului prosperităţii economice. Filmul frapează prin atitudinea de critică de „stînga“ faţă de speculaţiile financiare ce generează pauperitate şi alienare în chiar interiorul realităţii comunisto-capitaliste a Chinei contemporane. Cu alte cuvinte, filmul lui Pengfei ne atrage atenţia asupra faptului că noţiuni de genul „comunism“ sau „capitalism“ sînt, de fapt, ideologizări simpliste şi manipulatorii care nu acoperă adecvat realitatea unor societăţi-hibrid în care, în pofida declamaţiilor ideologizant politice, se ascunde realitatea injustiţiei, inechităţii şi nefericirii.
Filmele de autor ale cinematografiei nord-americane se înscriu natural în acest curent de film de reflecţie şi eseu cinematografic. Pelicula lui Rick Alverson, Entertainment (2015), explorează metafora filmului despre artă şi film în tradiţia stilului lui Wim Wenders şi David Lynch. În competiţia naţională a Festivalului, Treblinka (2016) al lui Sergio Trefaut reia tradiţia lirismului impresionismului cinematografic şi realismul fantastic al lui Andrei Tarkovski, pentru a explora memoria fantomelor victimelor Holocaustului.
Toate aceste elemente alese aici – filmele româneşti ale post-noului val minimalist, filmele de autor din Statele Unite, din Franţa, din Portugalia sau din China sau tipologia unor festivaluri europene – ne îndeamnă să ne debarasăm de clişeele politice simpliste sau de categorizare şi să căutăm a înţelege diversitatea abordărilor stilistice ale autorilor faţă în faţă cu tragedia confruntării dintre dorinţele umane şi adversităţile conjuncturilor, adică ceea ce defineşte drama condiţiei umane.