Individualism şi modernitate la Leibniz

Una dintre ideile de bază ale modernităţii, şi anume accentul pus pe individualitat, în dauna colectivităţii, a avut menirea să sublinieze rolul central al omului în univers şi totodată să impună ideea originii nedivine (deci, umane) a statului, după cum pe plan religios a condus, direct sau indirect, la mişcările reformiste ce au culminat cu apariţia Bisericii Reformate.   Studiind întrepătrunderea paradigmei individualităţii cu modernitatea, Alexandru Ştefănescu face o analiză detaliată şi pătrunzătoare a cadrelor teoretice (ontologic, social-politic, teologic) în care se înscrie din plin filozofia lui Leibniz. Centrarea sa pe monadă, adică ceva simplu, fără părţi, ceva ce se naşte sau piere nu în mod natural (ci sub comandă divină), ceva ce are istorie, căci are calităţi interne (percepţie şi apetiţie) etc., face ca gîndirea lui Leibniz să poată fi văzută ca o contribuţie decisivă la apariţia (,,declicul“) modernităţii.   Mai mult decît oricare alt filozof modern, susţine Alexandru Ştefănescu, Leibniz a renunţat la universalul aristotelico-scolastic în favoarea individualului; a renunţat la logica mecanicii carteziene, propunînd o dinamică ce explică lumea altfel decît prin apel la mărime, figură şi mişcare; a alterat relaţia univocă a cunoaşterii cu infinitul, propunînd infinitul mic şi infinitezimalele; a miniaturizat macrocosmosul, plecînd de la […]