„Și care e mărturia inimii tale?/
Ea pendulează între ieri și mîine,/ tăcută și străină,/
iar bătaia/ îi e căderea din timp. ”
(Ingeborg Bachmann, Cazi, inimă)
Născută la Klagenfurt, în Austria, Ingeborg Bachmann (1926 – 1973) a înțeles încă din copilărie ce înseamnă să trăiești în apropierea graniței. Și a granițelor. Orașul natal, capitala Carintiei, situat nu departe de Italia și Slovenia, a făcut-o să se simtă de la bun început apropiată mai degrabă de mentalitatea sudică decît de intransigența germană, dar și să intuiască de timpuriu semnificația frontierelor (dar și a barierelor) lingvistice: „Nu departe de granița politică găsești o alta, pe aceea a limbii“, va spune poeta, avînd, desigur, în minte, și convingerea lui Wittgenstein în conformitate cu care limitele propriei limbi reprezintă și limitele propriei lumi. Nu întîmplător, Bachmann va mărturisi, într-un interviu din anul 1973: „De la Wittgenstein, cel convins că dacă nu poți vorbi înseamnă că trebuie să păstrezi tăcerea, am învățat cum să gîndesc cu o extremă exactitate și să mă exprim cu o extremă claritate“.
Poezia și limitele limbajului
Malina, romanul pe care Ingeborg Bachmann l-a publicat în 1971, pare, tocmai de aceea, situat sub semnul gîndirii lui Wittgenstein, autoarea pornind de la premisa că trebuie să demonteze toate clișeele discursului literar dominant din Austria postbelică, evitînd în primul rînd cuvintele mari (și goale…) care invadaseră spațiul cultural de expresie germană în deceniile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Bachmann încearcă să ne-scrie („zerschreiben“) totul, testînd, practic, limitele limbajului – de aici și preocuparea sa dintotdeauna pentru sublinierea, fie ea și subtextuală, a diferențelor dintre germana vorbită în Austria natală și cea din Germania. Implicit, scriitoarea construiește un sistem aluziv foarte bine pus la punct ce vizează legătura universului german cu trecutul marcat de nazism, dar și dorința celor care nu au aderat la ideile național-socialiste de a se detașa de o epocă sumbră și violentă. Toate aceste caracteristici se regăsesc și în poezia lui Bachmann, elaborată preponderent la începuturile activității sale literare, unde apare încă o semnificație a graniței, scriitoarea accentuînd diferența dintre viziunea masculină și cea feminină, astfel structurîndu-se un univers liric aparte, greu comparabil cu ceea ce se scrisese pînă atunci în limba germană – apropierile cele mai adecvate vizînd afinitatea operei poetice a lui Bachmann cu sensibilitatea (și creația) Sylviei Plath.
Asemenea poetei americane, Ingeborg Bachmann utilizează frecvent o serie de structuri formale elaborate (împărțirea în strofe, uneori rimate, alteori nu, mereu de mare complexitate) capabile să exprime imaginile uluitoare și, nu o dată, halucinante, pe care le creează, aparent cu o naturalețe ieșită din comun. Fără să aducă în prim-plan „obiectul poetic” în maniera lui William Carlos Williams, de pildă, poeta austriacă preferă să configureze un eu oarecum detașat de universul de obiecte în care este situat. În acest fel, se creează o linie clară de demarcație între cel care observă și ceea ce trebuie observat, fapt ce determină apariția, la nivelul textului liric, a unei tensiuni înrudite cu patosul romantic și care pare, astfel, să încarce de sensuri (lingvistice, erotice, istorice) întregul peisaj. Ca și pentru Rimbaud (dar cu o sensibilitate trecută, în mod evident, prin experiența lui Georg Trakl), pentru Ingeborg Bachmann „je est un autre“, iar capacitatea de identificare a eului liric din opera sa va viza în primul rînd elementele umanității marginale, victimele, suferința omenească în multiplele sale forme de manifestare.
Apărută de curînd, la Editura Humanitas Fiction din București (în colecția „Poezia“, coordonată de Denisa Comănescu), în excelenta traducere semnată de Ana Mureșanu și Ramona Trufin, antologia lirică bachmanniană intitulată Voi, cuvinte. 101 poeme antume și postume cuprinde versuri din întreaga creație a scriitoarei, prima parte a cărții de față reprezentînd o ediție revizuită și adăugită a primelor traduceri în limba română din această atît de aparte lirică, realizate de poeta Ana Mureșanu (apărute în 1981, la Editura Univers, sub titlul Fără delicatese).
Întotdeauna, speranța
Afirmată de timpuriu în peisajul cultural de expresie germană (primul său volum de poezie, Timp amînat, apare în 1953 și e rapid încununat cu numeroase distincții literare, propulsînd-o pe tînăra scriitoare în centrul vieții artistice a epocii), Bachmann se va îndrepta, după publicarea celui de-al doilea volum de versuri, Invocarea Ursei Mari (1956), mai degrabă către proză, convinsă fiind, la fel ca și prietenul său Paul Celan, de dificultatea liricii germane de a exprima adevărul estetic, după terifianta experiență a Holocaustului și după toate ororile anilor de război. Tocmai de aceea, unii exegeți au considerat că paginile de proză ar fi cel puțin la fel de poetice ca versurile publicate anterior de Bachmann și că, exact din acest motiv, acestea ar apropia-o de-a dreptul de sensibilitatea scindată a postmodernismului.
Scriind în epoca în care Theodor Adorno pusese atît de clar sub semnul întrebării posibilitatea existenței și a viabilității poeziei după Auschwitz, Ingeborg Bachmann va edifica, dintr‑odată (însă critica literară va lua act de aceasta treptat și cumva mediat, abia după receptarea creației sale în proză), un univers liric al cărui ton nu semăna cu nimic din ceea ce caracteriza epoca și a cărui specificitate (juxtapuneri metaforice, disonanțe transformate pe neașteptate în accente simfonice) a reușit să combine pesimismul deceniilor de după război cu încrederea în posibila edificare a unui spațiu utopic și simbolic, care deconcertează și impresionează deopotrivă cititorul. Căci poeta austriacă a interpretat, prin intermediul întregii sale creații, convingerea lui Adorno nu în sensul unui îndemn de a abandona poezia, ci de a o concepe astfel încît să amintească mereu că orice vers scris după Holocaust (mai cu seamă în limba germană) va fi întotdeauna bîntuit de terifianta amintire a acestuia. Dar și să nu ne lase să uităm că, oricît de firavă, speranța nu dispare complet niciodată.
Interesant este, însă, că poezia lui Bachmann tratează tema războiului, a violenței și a Holocaustului în mod indirect, folosindu-se de complicate alegorii și utilizînd o interesantă tehnică a perspectivei. De aici, desigur, și sensurile pe care le dobîndește tăcerea în întreaga sa operă lirică, aceasta semnificînd (și) dificultatea transmiterii explicite fie și numai a unei părți din ororile și atrocitățile comise în timpul războiului. Se va constitui, așadar, un veritabil limbaj al tăcerii, marcat, la nivelul experienței individuale a lui Bachmann însăși, de dificultatea de a exprima în cuvinte una dintre amintirile cele mai dureroase ale copilăriei, și anume momentul cînd, la doisprezece ani, a fost martora înspăimîntată a intrării soldaților germani în liniștitul Klagenfurt natal. Ani de zile nu va fi în stare să relateze întîmplarea aceasta, revenind abia ulterior asupra ei și explicîndu-i importanța în mai multe interviuri.
Unul dintre textele reprezentative în acest sens este Amiază timpurie, din volumul Timp amînat: „Unde cerul Germaniei înnegrește pămîntul,/ îngerul său decapitat caută o groapă pentru ură/ și îți întinde blidul inimii.// O mînă de durere se pierde pe colină.// Șapte ani mai tîrziu/ îți vine iar în gînd,/ la fîntîna din fața porții,/ nu privi în adînc/ ochii ți se tulbură.// […] Șapte ani mai tîrziu/ într-un lăcaș mortuar/ călăii de ieri golesc/ paharul din aur./ Ochii ți s-ar cufunda.// Deja e amiază, în cenușă/ fierul se încovoaie, drapelul e arborat/ într-un spin, iar pe stînca/ străvechiului vis rămîne/ vulturul pe veci incrustat.// Doar speranța se furișează, orbită, în lumină“. Poeta aduce aici în prim-plan și imaginea miezului zilei, cu trimitere, desigur, la „Marea Amiază“ a lui Nietzsche, din Așa grăit‑a Zarathustra. Numai că, la Bachmann, miezul zilei, la fel ca și miezul nopții, este un moment marcat, semnificativ de completa lipsă a umbrei, altfel spus, clipe în care trecutul pare a fi dispărut complet în uitare, nemaiputînd fi accesibil. Cauza și efectul, esențiale pentru viziunea cronologică a istoriei, sînt inversate; iar simbolic, trecutul, inclusiv cele mai crunte episoade ale acestuia (prigoana la adresa evreilor și așa mai departe), poate fi recuperat doar din perspectiva speranței care, deși „orbită”, irumpe „în lumină”. Să nu uităm nici trimiterile intertextuale la Goethe și la Regele din Thule, accesibile mai ales cititorilor de limbă germană, chiar dacă și în acest caz Bachmann inversează semnificațiile consacrate. Căci trecutul nu e prezentat drept un dat istoric, ci asemenea unei memorii vii, rezultînd în urma tensiunii dintre uitare și amintirea, care devine, adesea, prea dureroasă pentru a fi retrăită pînă la capăt.
Atitudinea și expresia sînt mai asemănătoare decît s-ar crede la prima vedere cu cele din Exil, celebrul poem de deplină maturitate al lui Bachmann, caracterizat (și) de lipsa semnelor de punctuație: „Un mort sînt care hoinărește/ pe nicăieri înregistrat/ necunoscut în imperiul perfectului/ de prisos în orașele de aur/ și pe cîmpul înverzind/. […] Eu cu limba germană/ acest nor împrejurul meu/ ce de casă îmi ține/ gonesc în toate limbile// O cum se înnorează/ întunecatele sunetele ploii/ doar cele puține cad// În ținuturi mai luminoase ca mortul/ apoil îi ridică“. Numai că aici punctul de reper nu mai e Nietzsche, ci Heidegger, cu a sa „casă a ființei“ – care este, la rîndul ei, transfigurată pentru a putea exprima pînă la capăt nu doar limitele limbii, ci și pe cele ale umanității înseși. Sunetele ploii transformă și exprimă, în mod unic, calitatea muzicii de a salva spiritual (ce se mai poate din) universul uman supus nu numai risipirii în timp, ci și izbucnirii violenței războinice. Din nou, și în aceste versuri, ceea ce nu e spus, ci doar sugerat contează cel mai mult, la fel ca și în alte poeme ale lui Bachmann, poate mai cu semă în Voi, cuvinte, superbul text dedicat lui Nelly Sachs: „Cuvîntul/ va trage după el/ doar alte cuvinte,/ fraza, altă frază./ Așa ar vrea lumea,/ definitiv,/ să se impună,/ să fie rostită deja./ Nu o rostiți“.