De ce a declanșat PSD criza guvernamentală din iunie 2017? Să fi fost doar încercarea de a scoate din joc un concurent ce putea deveni redutabil pentru un Liviu Dragnea fragilizat de protestele din februarie? Ori o încercare a partidului de a prelua controlul asupra guvernului? Însă ar putea fi la fel de bine vorba despre un derapaj controlat, precum cele din cursele auto, care permite cîștigarea poziției dominante și pregătirea ofensivei politice de toamnă. Același proces, criza de guvern din iunie, poate fi analizat atît din perspectiva lungii durate (parte a unei crize de sistem), cît și a scurtei durate (o luptă pentru putere în interiorul PSD), precum și în raport cu trei ipoteze teoretice, cea care privilegiază o abordare psihologico-organizațională, care s-ar opri asupra logicii de partid, cea a analizei (neo)instituționale, care ar cerceta impactul jocului de forțe instituționale, sau cea inspirată din teoria alegerilor raționale, care ar analiza mizele strategice.
Prima perspectivă ar insista asupra luptei pentru putere din PSD și a conflictului personal. În lumina acestei abordări, Liviu Dragnea ar fi folosit criza pentru a-și securiza puterea și a combate orice formă de opoziție internă. Deja atunci cînd Victor Ponta era în același timp prim-ministru și președinte de partid, iar Liviu Dragnea doar un concurent la conducerea efectivă a partidului, poziția de șef al Guvernului s-a dovedit un handicap. Iar Victor Ponta nu a rezistat prea mult la șefia Guvernului după ce a abandonat conducerea partidului. Apoi, operațiunile de preluare a controlului total al partidului de către gruparea lui Liviu Dragnea au continuat pînă la excluderea sa din partid. Așa cum se întîmplase cu Adrian Năstase și Mircea Geoană la vremea lor și, în perioada în care se declanșase operațiunea finală de preluare a partidului de către Liviu Dragnea, cu cel care ar fi putut prelua în 2014 președinția partidului, dacă Victor Ponta ar fi fost ales președinte al României, Valeriu Zgonea. Oare Mihai Tudose, noul prim-ministru, personaj necunoscut marelui public, va fi sortit aceluiași destin? Căci din momentul în care va încerca să preia în mod real frîiele guvernării, dacă va reuși să se elibereze de controlul exercitat prin Secretariatul General al Guvernului, ar putea intra, oarecum inevitabil, în conflict cu același Liviu Dragnea. Această ipoteză accentuează motivele personale care interferează cu procesul de modificare a Codului Penal.
A doua ipoteză ar insista asupra rolului echilibrelor instituționale în asigurarea stabilității politice. Din această perspectivă – mai apropiată viziunii autorului acestor rînduri –, politica nu este determinată nici de procesele psihologice individuale, nici de cele sociale sau economice, ci are propria sa logică. Iar aceasta este cel mai bine relevată de analiza instituțională. Astfel, la o analiză retrospectivă a ciclurilor politico-electorale de după 1990, în privința instabilității se poate ușor observa că singurele cicluri în care a „domnit“ stabilitatea au fost cele în care PDSR-PSD deținea controlul cvasiabsolut al puterii: președinte, guvern, administrație locală. Așa s-a întîmplat, în ceea ce am putea numi perioada constituțională, între 1992 și 1996 și între 2000 și 2004: respectiv perioada „Marii stagnări“ și epoca „Marii corupții“. În rest, atît în perioada pre-constituțională (1990-1991), cît și între 1996 și 2000 și după 2004, instabilitatea a fost regula. În acest timp, partidul, mai ales din momentul în care Liviu Dragnea a devenit secretar general, s-a transformat din ce în ce mai mult într-o confederație de grupuri de putere locale. Cei care au fost sabotaţi pe rînd au fost Adrian Năstase, Mircea Geoană sau Victor Ponta, care încercau să consolideze o structură națională a partidului și erau nevoiți să încerce centralizarea în cazul primului sau recentralizarea în cazul celorlalţi doi. Cucerirea conducerii efective a fost încununarea unui proces politic de preluare a partidului de către grupările de aleși locali. Iar cel care a coordonat această mișcare a fost chiar Liviu Dragnea. Or, cîtă vreme nu poate deveni prim-ministru, Liviu Dragnea este obligat să-l țină sub control pe primul ministru. Și aceasta pentru că, din perspectivă instituțională, prim-ministrul reprezintă cheia de boltă a regimului politic românesc. Puterile sale sînt mai importate decît cele ale președintelui, ceea ce duce, în cazurile de coabitare, la o confruntare inevitabilă între cele două componente ale puterii executive. Situație care poate duce fie la coabitare, fie la o condiționare funcțională a preşedintelui în raport cu primul ministru. În primul caz, uneori președintele se poate orienta, din motive politice sau strategice – cum pare să o facă acum –, spre o coabitare de catifea. Tot din această optică, rolul Curții Constituționale, care are o evidentă dimensiune politică, nu doar juridică: – asigurarea continuității funcțional-instituționale a Statului –, poate fi discreditat de insinuarea logicii de partid în hotărîrile luate. E ceea ce pare să se întîmple și acum, cîtă vreme Curtea asumă nu doar poziții vizînd o mai bună definire a interesului general, ci şi atitudini partizane care au ajuns pînă la limitarea libertății de expresie a membrilor a căror poziții divergente nu vor mai putea fi publicate în Monitorul oficial dacă sînt cenzurate de președintele Curții.
A treia perspectivă se concentrează asupra abordării strategice, inspirată din analiza proceselor economice. Partidul, în cazul nostru PSD, este privit ca un fel de agent economic care își desfășoară activitatea într‑o piață politică dinamică și care își calibrează pozițiile în funcție de „raționalitatea“ alegătorilor, aflîndu-se astfel într-o campanie electorală permanentă. Pentru a reuși să ocupe o poziție dominantă pe această piață concurențială, partidele-întreprindere se poziționează în raport cu trei variabile 1. sesizarea temelelor favorite ale publicului (pentru a ocupare spațiul politic), 2. calibrarea acțiunilor în funcție de ponderea temelor în calculul deciziei de vot a electoratului și 3. încercarea de a crește credibilitatea partidului în aria temei susținute. În perioadele de coabitare sau de opoziție, PSD a folosit cu predilecție teme conflictuale cu aparență economică și socială (vînzarea țării străinilor, favorizarea bogaților etc.), corelate celor politice (cu puternice accente naționaliste sau populiste), pentru a-și augmenta credibilitatea prin favorizarea „teoriilor“ conspirației. Din această perspectivă, schimbarea programului de guvernare de către PSD odată cu învestirea noului guvern ar putea urmări obiective strategice, cum ar putea fi schimbarea structurii economice prin transferul puterii către alte grupuri de interese, naționale sau internaționale. Abandonarea exigențelor statului de drept, în sensul de domnie a legii, prin schimbarea regulilor jocului și încercarea de a pune într-o poziție defavorabilă multinaționalele s-ar putea înscrie într-o serie, alături de ofensiva iliberalismului, care capătă o altă conotație în raport cu obiectivele geopolitice.
Și cum cele trei ipoteze nu sînt contradictorii, ele ilustrează, privite în complementaritate, faptul că instabilitatea românească nu este accidentală, ci controlată, urmărind obiective și priorități strategice care vizează modificarea radicală a echilibrelor instituționale.