Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Intelectualii publici între Societate şi Putere
Post-scriptum
- 16-07-2010
- Nr. 533
-
Paul CERNAT
- MENTALITĂŢI
- 44 Comentarii
Reacţiile de pe forumul Observatorului cultural – numeroase şi, unele dintre ele, consistente –, pe care le-am primit după primul episod al comentariului despre Idolii forului, dar şi alte luări de poziţie apărute, între timp, pe marginea acestui volum mă fac să revin cu o serie de clarificări, cred, utile. Ca şi în cazul Boierilor minţii – deşi calibrat pe o formulă colectivă de tip Iluzia anticomunismului… –, volumul a avut un succes scontat, iar succesul său vine nu atît din „accesibilitatea“ contribuţiilor, evident eterogene, cît din faptul că ia o atitudine critică fermă faţă de o problemă foarte sensibilă: identitatea/rolurile intelectualilor publici în societatea românească de azi şi în relaţie cu puterea politică. Totul pe fondul unei nevoi mai vechi de clarificare a identităţilor ideologice, dar mai ales în condiţiile unei polarizări politice ajunse la cote greu suportabile. S-ar zice că efectele „regimului Băsescu“ tind să reformuleze maniheismele „regimului Iliescu“ din prima jumătate a anilor ’90. Iar intelectualii publici se alimentează copios din aceste maniheisme… Critica Puterii actuale este, neîndoielnic, o dimensiune importantă a cărţii şi nu-i de mirare că unii comentatori politici, precum Cristian Teodorescu (în revista 22), Alina Mungiu Pippidi sau Tom Gallagher (în România liberă), au […]
Chiar dacă autorul unei cărţi vine cu un munte de informaţii, sau de inducţii, dacă nu-mi regenerează intuiţia, imaginaţia şi procesul gândirii, pentru a-mi „ieşi din minţi”, dacă nu mă ajută să evadez de sub vremi, făcându-mă să gândesc ceea ce până la ea era de negândit – nu face altceva decât apă caldă, face culturangeală. Elita autoproclamată dovedindu-se elităngeală.
@cel cu „i” in loc de „e”: propriii, nu ‘proprii’!
(nu stiu daca acel ‘raspuns’ liric-esopic imi este adresat, inclin sa cred k nu pt k – dupa cum am spus kiar aici – eu am iesit din zona publicisticii TOCMAI pt k detest sa fac ‘catering’ pt public… sau sa particip – in vreun fel – la ‘economia simbolica’ a scenei publice romanesti)
@danT: este punctul nodal & nevralgic al discutiei – si ma-ndoiesc k un ‘raspuns partial’ (fie el si al lui daniel bell) il poate rezolva.
ps profit de acest prilej pt a face o marturisire: pt k nu doream sa semnez cu numele meu pe forumul ‘idolii.com’ (din motive amestecate, unul fiind convingerea k ‘als’ ar fi atras nesfirsite ‘flame’-uri ;P), am semnat cu (pseudo)numele ‘pop’… a fost amuzant 🙂
Se gaseste pe site-ul SAR – daca nu a aparut inca pe RL.
P.S.
Din pacate AMP a cam inceput s-o ia pe aratura in ultima vreme – cu unele iesiri nedemne de ea… 🙁
@Vadim Chirita – Multam (dar nu am zis ca sint noi, ci doar ca cei care resping ideea de elita pentru ca ar fi discriminatorie si nedemocratica – si paramoderna, pentru ca se intemeieaza pe o viziune ierarhica -, dar o accepta implicit atunci cind e vorba sa disemineze continuturi stingiste, ca sa zic asa, au o problema).
In chestiunea intelectualilor forului, recomand partea a patra a serialului Alinei Mungiu-Pippidi din „Romania libera”, dupa mine cea mai buna de pina acum.
Raspunsurile partiale la intrebarile Dvs. (nicidecum noi) le gasiti in prima parte a cartii lui Daniel Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism, available pe gigapedia.
Ma intreb cum rimeaza ea (democratia – atit de clamata)cu ideea ca numai specialistul trebuie sa aiba autoritate (sau, ma rog, cea mai mare autoritate) in spatiul public… Astia – specialistii adica – nu sint cumva si ei o (horrible dictu!)… o… elita? Daca democratia este (si) dreptul celor multi de a-si alege singuri (chiar si in necunostinta de cauza) destinul – si valorile in care sa creada -, pe ce temei (democratic si egalitar) le pretindem sa aleaga numai si numai intre tehnocrati, ca sa zic asa? Daca specialistii – in baza competentelor lor – trebuie sa aiba acces privilegiat in spatiul public (pentru a clarifica mai bine chestiunile de interes general), nu inseamna cumva asta ca unii au un acces mai mare la adevar (sau, ma rog, la unele adevaruri) decit altii? Nu reinventam cumva ne-democratica idee de IERARHIE, dupa ce ne-am chinuit atit s-o facem praf?
Mi se pare ca aveti o dilema, ca sa zic asa, din care nu puteti iesi decit fie admitind ca democratia are niste probleme – si trebuie regindita in alti termeni decit cei de azi (care sint strict populisti), fie admitind ca pina la urma nu sinteti nici dumneavoastra altceva decit… tot niste paramoderni…
“Mai este oare nevoie sa spun ca, in aceasta adunare de barbati si de femei de lume, nimeni nu afisa pedanteria de a vantura problema sub aspectul ei literar? Ceea ce interesa era fondul lucrurilor, iar nu forma.” (Barbey d’Aurevilly, “Dedesubtul cartilor unei partide de vist”)
De cate ori m-am intrebat de unde suculenta de a vorbi mereu pe o voce sfarsita, de vai de lume, cu privire la pleava comuna? Privirile ranite ale intelectualitatii, captiva (implicata) in “menajeria” politica a reprezentativitatii democratice, ma indeamna sa cred ca, omeneste vorbind, de la un punct incolo al constiintei semenii tai au fost, pare-se, zamisliti in gradina desfatarilor lumesti a divinului Bosch. Si totusi (pentru a cata oara?), mutrele patibulare ale celor din targ sunt pe cat de stigmatizate de fierul rosu al culturii inalte, pe atat de utile in a-ti consolida marirea in proprii ochi. Iata jocul malefic al privirii dialectice: tristii “oameni de azi pe maine”, blamabili din amvon, dar buni pentru a fi folositi ca “unitatea de masura” a distinctiei spirituale cu care te autoinvestesti. Cine sunt eu, se intreaba inteleptul? Desigur, nu un om lipsit de virtutea intelepciunii, ca ceilalti, aflati sub mine, in intuneric. Cine sunt cei rai, impotriva carora trebuia sa traim? Cel neintelepti, bineinteles. Mai ramane de spus cine sunt personajele bune? Ce bizar deliciu de a te autoidentifica prin ce nu sunt ceilalti: paradisul suntem noi, cativa, iar infernul… altii.
nu pot sa nu remarc tonul decent al interventiei dnei momescu.
pe de alta parte, opinia domniei sale mai adauga o surcica la focul de vreascuri al unei nedumeriri – recunosc, personale: daca ASTA e situatia – si atit dna momescu, cit si ceilalti colegi de carte ai dumisale au dreptate (adica sintem o cultura pre & para-moderna, ‘orala’, ‘basmoasa’ etc) -, cu cine se lupta dumnealor? cu o intreaga societate & o mult-raspindita mentalitate (care, cum stim, nu se schimba prin ‘edicte’ sau editii de carte)? si pe cine vor sa-i cistige? pe fanii ‘idolilor’ – cei atit de ‘retarzi? pai, logic vorbind, slabe sperante dinspre partea asta – o data pt k sint, nu-i asa, ‘retarzi’ si apoi, ergo, pt k cine-si doreste cititori ‘retarzi’?? 🙂
imi vin in cap doua vorbe de duh; una, a lui de gaulle (‘vast program!’), cealalta a lui brecht (parca): ‘schimbati poporul!’
si realitatea – as adauga…
ps nu ma-ndoiesc k dna momescu stie k barthes spunea k o carte este SI suma discutiilor din jurul ei. cit dspr faptul k se vorbeste in necunostinta de cauza (sau pe baza unui ‘sinopsis’ – categorie in care ma includ 😉 ), ce sa spun: welcome to the IT age! iar asta – orice s-ar spune – nu mai tine de nicio ‘paramodernitate’ 🙂
Sentinţa amatorismului enciclopedic vizează nu numai diletantismul omului politic recent – incontestabil, de altfel – cât şi frustrarea autorului sintagmei vis-a-vis de politic, prin propriul statut. Nu, regizorul nu este un cabotin care ştie câte puţin despre fiecare rol, (muzică, scenografie etc), nici dirijorul câte puţin dinfiecare instrument, nici ahitectul câte puţin din dulgherie, zidărie, fierărie etc., sau, mai ales, politicianul, din economie, finanţe, industrie, sociologie, istorie etc., ci fiecare din ei şi-a putut dobândit specializarea organizatorică a acestor câmpuri prin cunoaşterea lor, nu superficială, ci esenţială.
Dispreţul faţă de „cultura de masă” e snob, stupid şi chiar anticultural, fiind vorba, în definitiv, despre „culturile” nu numai traversate ci şi depozitate istorico-social, întru definirea identităţii. Atât domnitorii veniţi din Stambul, paşoptiştii, cât şi regii caselor princiare occidentale identifică, prin alinierea civilizatoare prestată, elita – categoria socială regeneratoare care s-a priceput să regizeze,dirijeze şi orchestreze întreg câmpul „culturilor de masă” astfel încât să rezoneze, nicidecum grupusculele „cât de puţin”-ului preţios, autist, defetist.
sase! am fost reperati:
„Idolii forului în zi de târg sau despre oralitatea primară a culturii române
de Mona Momescu
Comentariile asupra volumului Idolii forului, prezente atât în articole dedicate cărţii şi apărute în presa scrisă ori în format electronic, cât şi în intervenţiile de pe forum ale cititorilor relevă, în opinia mea, o sumă de fenomene sociale interesante. Nu mă voi opri aici la exprimarea acordului sau dezacordului personal cu privire la comentariile celor care au discutat despre carte. În calitate de coordonator al volumului, consider că mi-am exprimat opinia prin participarea la acest proiect şi prin capitolul pe care l-am semnat în volum.
Am urmărit, recent, nu numai analizele asupra cărţii, remarcând acribia cu care Paul Cernat s-a aplecat asupra acesteia, cât mai ales reacţiile, comentariile, polemicile colaterale pe care aceste analize le-au declanşat. Mai mult decât volumul nostru, este interesant de observat o atitudine, o înţelegere pe care cei care au intervenit o au cu privire la chestiuni de interes social.
Voi începe, prin urmare, cu articolele publicate recent de Alina Mungiu-Pippidi în România liberă şi care ating şi problematica volumului nostru, într-un cadru mai larg. Nu este nicio îndoială că intenţia autoarei este consecventă cu agenda SAR, aceea de a educa, de a prezenta publicului o pluralitate de opinii şi eventual, alternative la politicile sociale oficiale. Am selectat intervenţia Alinei Mungiu-Pippidi pentru că ea sintetizează un tip de atitudine pe care l-am mai întâlnit în multe comentarii de pe forumuri, sau, mai mult sau mai puţin voalat, chiar în materialele dedicate volumului. Pe scurt, autoarea articolelor din R.l se întreabă care este calitatea în numele căreia autorii din Idolii forului examinează critic un fenomen actual, acela al rolului intelectualului public în spaţiul românesc? Nu vreau să cred că există vreo confuzie de „personalizare” a demersului autorilor din carte sau, în termenii teoriei literare vreo suspectată „eroare de intenţionalitate”. Cu alte cuvinte, şi spre marea mea surprindere, autoarea invită la o confruntare de CV-uri. Modul d-sale de a vedea legitimitatea unui proiect sau demers critic reprezintă un tip de mentalitate, prezentă şi pe forumuri. Anume: ori autorii participanţi la proiectul Idolii forului nu sunt îndeajuns de vizitaţi de celebritate ca să-şi permită să discute identitatea emblematică a unor intelectuali publici unanim consideraţi drept voci autorizate, ori demersul acestora este expresia unei mai profunde „maşinaţiuni” „în contra” intelectualilor publici actuali, prin urmare a valorii în societatea noastră.
A încerca să demontez acest demers mi se pare superfluu, întâi din cauza rezervei pe care etica de coordonator al volumului mi-o impune, în al doilea rând, din inutilitatea de a prelungi la nesfârşit o discuţie în termeni de „este aşa/ ba nu este aşa”. Mai interesant, din perspectiva preocupărilor mele, mi se pare identificare unor mecanisme clare ale oralităţii de tip primar în aceste confruntări. Numesc oralitate de tip primar oralitatea specifică societăţilor care se află la sau perpetuează un stadiu arhaic al relaţiilor dintre indivizi, spre deosebire de stadiul de oralitate secundară (apud Zumthor, Ong, Augé, cu variaţii terminologice nesemnificative), specifică societăţilor postindustriale contemporane. Este evident şi faptul că natura discursului sau sursele unui comentariu creditabil şi acceptat de public se supun validării specifice unei societăţi de tip oral, în măsură semnificativă.
Exemplu: întrebarea, nicidecum retorică, a autoarei articolelor Adevărata trădare a intelectualilor, referitoare la compatibilitatea CV-urilor celor care au participat la proeictul Idolii cu ale acelora „criticaţi”(nu comentez tendinţa de a personaliza, eronat, scopul demersului Idolilor…) se înscrie în ierarhia socială de tip arhaic, ilustrată prin proverbe din seria „ a ajuns oul să judece găina”. Cu alte cuvinte, o pedagogie de tip Marius Chicoş Rostogan sau domnu’ Vucea, cel care îl ardea pe „tătar” peste degete cu nuiaua, admiţând libertatea de a sluji domestic profesorului, transpare de aici. Poate că exagerez, însă imutabilitatea valorilor, atunci când nu se referă la imutabilitatea principiului valorii, proiectează într-o cultură de tip oral primar sau în care aceste fundamente s-au transferat, insidios, culturii pe care o numim urbană.
Mecanismul mai sus menţionat este prezent în toate sectoarele societăţii noastre, de la cel învestit cu autoritate temporară într-un sat/oraş/ o formaţiune politică şi care doreşte, şi de multe ori reuşeşte a eluda o parte din îndatoriri, sau de a se sustrage compensării unor greşeli în numele unui „ştii cine sunt eu?” Autocratul, feudalul, stăpânul de necontestat.
De aceea, mi se pare destul de neverosimilă solicitarea, cât de voalată ar fi, a unei confruntări de CV-uri, care ar urma să fie validate de o terţă autoritate, probabil şi care să acorde unui grup permisiunea de a se angaja într-un proiect; o consider cu atât mai dificil de acceptat, cu cît ea apare într-un text semnat de un nume sonor în societatea noastră civilă şi în demersul de a implementa principiile democraţiei autentice în societatea noastră.
O altă marcă a oralităţii primare, în numele căreia discursul Idolilor este abordat de unii recenzenţi sau comentatori pe forum, este utilizarea surselor nescrise, sau necitite, la rigoare. Doi dintre comentatori, al căror rafinament mental nu poate fi chestionat, au scris despre carte fără a o fi citit şi declarând aceasta. Informarea prin „viu grai” sau din surse secundare, cu riscul perpetuu de a „mai dormi şi Homer câteodată” şi de a colporta informaţii nedocumentate bine sau măcar parţiale, este specifică societăţilor unde tradiţia nescrisă generează, la modul cel mai ilustru, epopei cu eroi, iar în regim cotidian inepuitabila „ gură a satului”, ca să preiau o formulare a lui Ioan Slavici. Tot din autoritatea de necontestat a „vocii”, deci a discursului scris refuzat sau abordat după normele şi valorile culturii orale se nasc şi nesfîrşitele comentarii pe forum, care au alt subiect decât cartea. Ultima parte a articolului lui Paul Cernat conţine câteva comentarii la obiect (critice sau aprobatoare, aşa cum e firesc), precum şi o lungă polemică, pe lângă carte şi cu totul pe lângă observaţiile criticului Cernat, în care se ajunge la remarce nu prea onorabile cu privire la unul din comentatori „jucărie cu cheiţă”, la „dezvăluiri” mai mult sau mai puţin iluzorii cu privire la ascensiunea socială postdecembristă a unora dintre intelectualii publici, la etalarea propriilor aluzii livreşti de tipul Barbey D’Aurevilly (mi-e greu să-l găsesc încadrabil în discuţia iniţială), la confruntări ortografice în afara normelor unei polemici urbane. Imaginea forumului este aceea a unei zile de târg într-o societate tradiţională, în care trecătorii şi participanţii direcţi la oarece discuţii aprinse pe o temă anume „îşi dau cu părerea”, neuitând să creeze momente de suspans şi/sau dezvăluire, care în discursul oral aveau rol mnemotehnic sau rolul de a trezi pe eventualul aţipit şi a-l pregăti pentru momentul de tensiune maximă. Echivalentul acestui tip de atitudine în basm este formula mediană, aceea care culminează cu întrebarea „şi când colo, ce să vezi?” sau echivalente ale acesteia. După care urmează, ăn cazul nostru, „dezvăluirile” nesolicitate şi total în afara demersului cărţii, sau „probozirea” interlocutorului cunoscut deja sau imaginar. Şi, întrucât vocea colectivă este aceea care contează într-o cultură care a conservat mecanismele oralităţii, o parte din participanţii la discuţie evită să uzeze de numele lor real, ceea ce devine neplăcut, căci e normal sa îţi asumi opiniile şi comentariile la un articol, aşa cum şi autorul acestuia onorează pe cititor şi îşi semnează articolul, fiind gata de a primi criticile.
Prin urmare, reacţiile la volum, cu toate criticile îndreptăţite, constituie ele însele un subiect de cercetare cu privire la stadiul relaţiilor şi la tipul de comunicare în societatea noastră contemporană. Un subiect foarte interesant, şi care, a mai fost abordat în parte. Dar care nu e nici pe departe epuizat.”
eu zic sa ne imprastiem, pina nu ne baga la reparatii… 😀
p.s.
desi, intr-adevat, lucrurile devin din ce in ce mai interesante.
@mihai dumitru:
:):)
Cum spuneam, discutia incepe sa devina cu adevarata interesanta!
@mihai dumitriu: nu vi se pare ciudat k cei care au lansat ideea ‘publicului retrograd’ nu au fost ‘boierii mintii’, ci oameni din anturajul ‘insurgentilor’? (mie, personal, acest fapt nu mi se pare deloc ciudat, ci firesc & savuros de semnificativ :P)
de fapt, este vorba dspr o ‘lupta pt public’ (acela oricum farimitat care a mai ramas…): insurgentii cred (‘paramodern’, zic eu) k, dk sint destul de convingatori (facindu-si o reclama desantata cartii & ideilor aferente prin facebook etc), vor ‘fura’ acel public ‘captiv’ al ‘idolilor’. dar (vai, cita miopie!) tot ce mai poate spera un autor (oricare autor), astazi, in romania (& nu numai) este un public de nisha (mai mica sau mai mare), nicidecum Publicul de la-nceputul anilor 90 & din comunism. daca insurgentii cred k vor reusi sa ‘miste’ societatea romaneasca furindu-le ‘boierilor’ ‘Publicul’ isi fura singuri caciula, pt k vineaza o iluzie… (in ce ma priveste, da, recunosc: am iesit din zona ‘publica’, renuntind sa mai scriu pt k ma deranja postura de ‘catering’ pe care o presupune un asemenea contract de ‘prestari servicii pt populatie’; in acest moment sint un simplu anonim de pe net.)
in fine – kestia asta cu ‘clici ermetice’ ‘organizate k niste loji masonice’, repet: asa se vede din afara, dar nu este vorba decit de benigne grupuri de prieteni sau de oameni care se cunosc & care au anumite afinitati (s)elective… vi se pare k modelul asta e ‘paramodern’?? ma rog; el functioneaza bine-mersi atit in mult-hulita franta, cit si in mult-laudata sua.
ps TOTUSI, ‘Barbey d’Aurivelly’?!?
@Mihai Dumitriu – Reaua-credinta si resentimentele (plus ingoranta flagranta) la care faceam referire sint trasaturile de baza, ca sa zic asa, ALE GALERIEI (aia care stie de Plesu, Liiceanu, Patapievici doar de la televizor – si doar de la ANUMITE televiziuni), nu ale lui S.A.M. Cred ca dinsul a pus, mai bine sau mai putin bine (ramine de vazut), o problema de principiu intr-un spatiu – Romania, tara mica si caldura mare – in care problemele de principiu nu se pot discuta decit foarte greu sau deloc.
P.S.
Glosind putin pe marginea conspirativitei, as spune ca Dan Petrescu a fost marginalizat de boierii mintii ca sa nu mai stie nimeni ca l-a debutat editorial pe Patapievici inainte s-apuce ei sa-l unga drept noul Mesia al culturii romane…
(Mai multe detalii… pe blogul fratilor Roncea – eventual.) 😛
De fapt, ce motive ar avea cineva sa puna la indoiala meritele “Atlantidei” noastre culturale astazi? Din moment ce nu e nici o conspiratie la mijloc (altfel spus, faptele fiind la vedere, planam feroce in jurul unor platitudini), atunci e vorba de invidie si resentiment (aceasta alegere fara iesire e o parafrazare a unei fraze din eseurile privindu-l pe marele nulus S.A.M. regasibile in volumul Dietetica lui Robinson). Poate ca detractorii au gresit in mod esential (pesemne pentru a nu fi supusi unei examinari similare): cartografierea acestui minunat continent, cu protagonistii sai, drumuri principale, legaturi de prietenie/rudenie, ca intr-o analiza structurala a la Claude Levi-Strauss, ar fi mai mult decat necesara. Ce functii sociale deserveau aceste retele? Prima impresie (ca ipoteza) este aceea a unui continent nicidecum scufundat. In comunismul acela negru si odios (cum se repeta ad nauseam), aparenta elita muta din perioada ceausista (chiar asa: de ce asa muta atunci si atat de vocala dupa?) constituia deja o regiune de sine-statatoare, relativ obscura, in marele organism totalitar. Despre ce Atlantida vorbim cand liderii generatiei, elitisti si atunci, si acum, publicau si vindeau bine la mari edituri de stat? Cand tineretul cu veleitati “spirituale” oscila intre gregarele intalniri inflacarate de pe stadioanele patriei, folkinzandu-se din greu cu Adrian Paunescu de gat, iar patura mai pretentioasa facea pelerinaje pe Muntele Noica, cu mutre pioase si priviri candide? Cand se plimba Gabriel Liiceanu la Heidelberg (cum o faceau si “securistul” Adrian Marino sau “disidentul” Poet Portofel)? Cand vindea Jurnalul de la Paltinis mai bine decat un best-seller? Parca prin 1980 si ceva, adica spre sfarsit. Care va sa zica, a naibii Atlantida asta platoniciana de care stia oricine dorea sa se informeze! Cum se intelegea Castaglia noastra erudita si gnostica cu regimul cel tenebros si toropitor? Avem o istorie intelectuala a acelor decenii, eliberata de furii si partiniri? Nici eu nu am rezerve legate de meritocratia noilor centre culturale (via Paltinis-Humanitas-Soros Foundation, lasand la o parte institutiile de stat aflate sub control nemijlocit pentru o perioada sau alta), desi am reticente vis-à-vis de beneficiul adus culturii romane de asa-zisii “boieri”. Intai de toate fiindca prin propria lor morga aristocratic-snoaba elimina intentionat din discutie o buna parte din societatea romaneasca, de fapt, pe cei mai multi romani. Inteleg sa te feresti de demonica “cultura in masa”, dar sa pornesti la drum cu preconceptia ca cetateanul de rand este vreo creatura sub-umana, semi-oligofrena (sau semi-analfabeta, ca elevii din Videle ai domnului als) pe care nu are nici un rost sa incerci macar de a o dezvata de pernicioasele sale naravuri, iar pe de alta parte sa pretinzi ca ai purtat din mosi-stramosi lornion si plastron, cu baston de maresal al Geistului, si ca iti poti privii semenii ca dintr-o caleasca ornata cu blazonul Marii Culturi, pare-mi-se nu numai retrograd, ci de-a dreptul siderant. Intai de toate, moral. Apoi intelectual. Nu am simpatizat cu boieria dispretuitoare a domnului als, desi i-am apreciat intotdeauna tinuta. Sa nu uitam ca pana si Barbey d’Aurivelly, in ciuda sangelui sau albastru, aducea cu un nauc, un excentric intr-o doaga pentru epoca sa, cu care s-a aflat in permanent a rebours. E adevarat ca nu am avut alternativa: crema noastra intelectuala a gandit in ultimele decenii spre dreapta (cum, de altfel, se orienteaza intotdeauna elitele unor tari nemodernizate). Iar restul, ce a ramas, daca a gandit, nu a ajuns inca la urechile noastre. Si totusi, la ce bun societatii romanesti acesti mandarini infumurati printre illiterates? Avem noi nevoie de clici ermetice si organizate ca niste loje masonice? Dupa 20 de ani in care am fost stapaniti de acesti Iluminati, cati pasi am facut afara din intuneric? Nu e firesc ca faima lor paleste pe zi ce trece si cercurile de admiratori strang latul? Si, nu stiu de ce, am impresia ca toti cei care, nelipsiti de vocatie si valoare, dar critici cu privire la Noii Mandarini, au fost imediat pusi la colt, anatemizati si exclusi prin tacere de la festinul al(e)silor. Ma gandesc la un Dan Petrescu, cel cu cateva volume de eseuri cel putin comparabile cu ale unora din mai marii zilei. Sa mai pun la socoteala paralizia in idei, descantecul metafizic pe seama valorilor “tari”, cioraniene lamentatii si gustul pentru liderul grobian al ultimilor 6 ani (din douazeci)? Asistam deja la bis-uri din acelasi prafuit bric-a-brac. In idei, in prietenii, in laude reciproce, in binefaceri mutuale cu banii statului, intreaga desfasurare de privilegii si lettre de cache la adresa celor ce isi permit sa cracneasca, exilati la a urla in desert sau a glasui cu talent printr-o fituica provinciala. Una peste alta, cu pizmuire otravita sau nu de dincolo de cortine si storuri, societatea merge pe alt drum decat cel in care s-au asezat, vadit interesati, intelectualii romani. Atat cei de la putere, cat si ceilalti.
@Eugen Scutaru – Nu cred ca existenta unei „cronici de generatie” ne va scuti de speculatiunile paranoiace… Nu FAPTELE (sau necunoasterea lor) sint problema, ci, de cele mai multe ori, inlocuirea bunei-credinte cu judecata resentimentara – asta vroiam sa spun in postarea care va privea.
@als – si S.A.M. ar putea replica cu asta: http://dev.observatorcultural.ro/Despre-insuportabila-absenta-a-dialogului*articleID_19748-articles_details.html
etcetera…
@als – Pai eu cred ca S.A.M. nu prea l-a citit pe Patapievici (a ramas blocat intr-o respingere idiosincrazica a Omului recent – cunoscut si ala mai mult din fragmente decit din intregul lui), altfel n-ar putea face niste afirmatii atit de lipsite de nuanta si atit de pe linga cind vine vorba despre ideile sustinute de el. Desi bine intentionat (sper), in multe privinte S.A.M. are parerile cuiva care vede realitatea romaneasca din avion, ca sa zic asa – tocmai el, adeptul viziunilor focalizate cit mai specific…
@Eugen Scutaru – I-ati uitat pe Horia Bernea, la MTR (cedat „ruinele” Muzeului PCR :D), Andrei Serban, Mihai Oroveanu – si altii. Dar daca totul „s-a desfasurat in liniile stricte ale meritocratiei”, nu prea mai aveti ce sa ilustrati… 😉
@eugen scutaru: simplul fapt k dvs mentionati astfel de fapte (preluate din presa) demonstreaza k nu este vorba dspr nimic ‘ocult’, lucrurile au fost & sint ‘la vedere’, cit se poate de transparente etc. or, teoria conspiratiei cauta ‘dedesubturi’ (extravagante) ale faptelor cunoscute; in fond, ‘reteaua’ pe care o amintiti e un fel de ‘facebook’ de dinainte de 89, in care oamenii traiau irl, nu aveau conturi online pt k se vedeau & foloseau telefonul 🙂
ce sa facem, traim intr-o lume mica, in care toata lumea cunoaste pe toata lumea…
ps in ce ma priveste, am refuzat dintotdeauna etiketa (eventuala) de ‘specialist’, imi displace profund! tot ce am facut (in zona filmului), am facut dintr-o autentica pasiune & cu – sper – o anumita gratie de diletant
@ilinca: pai… daca ne referim la intelectualul „sub toate formele si in toate domeniile”, trebuie sa-l luam in calcul si pe „clericul” moralist, nu?
@Eugen Scutaru: descrierea dvs. nu se potriveste doar spatiului romanesc actual, ci si celui din perioada dominatiei „Junimii”, de exemplu. Cum spunea, toate-s vechi si noua toate…
@all: discutia devine cu adevarat interesanta, dar, pentru a evita blocajele, ideile trebuie sa iasa din logica transeelor.
als, observ ca ridiculizati orice interpretare in cheie conspirationista a configuratiei actuale a spatiului cultural romanesc. Pe buna dreptate, majoritatea demersurilor facute in acest sens sunt niste fabulatii rizibile. Pe de alta parte, adunand faptele laoalta, evidentele converg spre un tablou care ilustreaza destul de compact o generatie dupa toate aparentele fericita, iar dvs constituiti una dintre liniile ei de forta:
The facts:
– in calitate de ministru al culturii, Plesu cedeaza ruinele editurii Politice co-paltiniseanului Liiceanu; astfel editura Humanitas isi poate incepe istoria.
– in calitate de consilier al lui Tr. Basescu acelasi Plesu il propune pe H-R.P. la conducerea ICR.
– als prilejuieste la inceputul anilor `90 debutul postdecembrist al lui H-R.P
– H-R.P mentioneaza intr-un interviu ca il frecventa pe als dinainte de `89.
– Ioana Parvulescu mentioneaza intr-un articol din romlit ca si ea il frecventa pe als inainte de `89.
– Dan Perjovschi a ilustrat primul volum al lui H-R.P la mijlocul anilor `90.
– Atat als cat si Dan Perjoschi au beneficiat de unele avantaje din partea ICR in timpul mandatului lui H-R.P (totul s-a desfasurat in liniile stricte ale meritocratiei, dar nu asta incerc sa ilustrez).
etc. etc.
Ceea ce vreau sa ilustrez este faptul ca, aparent, dupa revolutia din `89 a iesit la suprafata (precum o Atlantida) o generatie cat se poate de compacta iar prin permutari succesive unii membri marcanti ai acestei generatii au dobandit anumite functii publice de pe pozitia carora i-au promovat in continuare pe ceilalti (acestia meritand cu prisosinta sa fie promovati). Nimeni nu a facut insa o cronica a acestei generatii ( un demers precum al Ioanei Parvulescu din „In intimitatea sec. XIX” cu privire la junimisti sau „Intoarcere in bucurestiul interbelic” despre interbelici, sa zicem). Lipsa unei asemenea cronici despre nasterea acestei generatii inainte de `89 si evolutia ei ulterioara in cursul anilor `90 poate prilejui tot soiul de speculatii paranoice.
ma-ntreb citi dintre dvs ati citit ACEASTA carte (eu, marturisesc, nu… inca!), dar recenzia excelenta a dlui cristea-enache merita – cred – semnalata:
http://atelier.liternet.ro/articol/9588/Daniel-Cristea-Enache/Reguli-de-buna-comunitate-Despre-idei-blocajede-Horia-Roman-Patapievici.html
ps nu e ironic k un posibil raspuns la problemele ridicate de ‘idolii forului’ vine – iata – fix din ‘zona’ criticata cel mai abitir? 😉
@Paul Cernat
Va multumesc pentru raspuns; intrebarea mea era chiar serioasa si nu de dragul dialogului, chiar daca banala pentru unii. As face o remarca: vorbiti despre termenul de moralist intr-un context cultural si nu general, in timp ce discutia initiala viza ( sau vizeaza) intelectualul sub toate formele si din toate domeniile, nu?
@als
De acord, am schimbat ordinea propozitiilor ceea ce, la o lectura superficiala, putea duce la confuzia respectiva. Dar pe de alta parte , sincer, mi se pare putin ridicol sa va imaginati ca as fi putut sa ma contrazic singura! Cred ca, in ceea ce va priveste, dorinta de a avea intotdeauna dreptate prevaleaza si pentru asta orice mijloace sunt bune. Este doar o constatare si nimic mai mult. Si inca ceva: eu nu somez pe nimeni sa-mi raspunda la intrebari ( cum as putea face asta!!!). Daca se considera ca intrebarea sau comentariul merita un raspuns, foarte bine, daca nu, nu.
@agonistul: tonul meu este cel potrivit in cazul dumitale (k vad k ma tutuiesti – apropo de ‘gasti de cartier’!) dupa obrazniciile pe care le-ai emis in prima postare, recomandindu-mi ‘dusuri reci’ & ‘lecturi riguroase’ (!). cred k dusurile (calde sau reci, ad libitum) n-ar strica sa le faci mai des kiar dumneata, poate mai atenueaza damful proastei cresteri pe care un ‘elitism’ contrafacut, cu neologisme ‘tape a l’oeil’ pe post de deodorant, nu reuseste sa-l invinga…
altfel, felul cum ‘trasezi directive’ pretioase din pdv ‘ideologic’ (re: societatea romaneasca = LOL) sau ‘observatologic’ (aia cu ‘porecla’ care mi s-ar cuveni e de adinca conceptie & mare exceptie :)), vazind in lucruri disparate ‘retele’ concertate & facind teoria (conspiratiei) chibritului pornind de la te-miri-ce (‘capisci’ care trimite la… mafie?! biata limba italiana, ‘invatata’ din filmele cu mafioti…), nu poate sa fie decit hilar.
ps revenind la carte (pe care ‘agonistul’ o foloseste mai mult k pretext, dupa cum se poate vedea): poate n-ar strica k cei care pedaleaza atita pe ‘ISI’ & ‘modelul american’ (infailibil, kipurile) sa mediteze la ASTA: http://revistacultura.ro/blog/2010/07/cercetarea-stiintifica-americana-cu-cat-mai-mult-cu-atat-mai-prost/
@ilinca: good question. Moralistul, asa cum il vad eu in cultura romana de azi, e, intr-adevar, ceva cu aer de umanism traditional, generalist, operind la frontiera dintre filozofie, teologie si literatura. Un „clerc” de un anume tip, da. Poate ca tocmai acest tip de moralism culturalist, produs al „religiei culturii” din Epoca de Aur, a devenit… uzat moral.
@all: si Plesu, si Liiceanu, si Patapievici au fost legitimati ca „eroi ai rezistentei prin cultura”, legitimati pe scena culturala de Noica, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si diferite cercuri politico-intelectuale foarte active in preajma revolutiei. Dar asta e o alta discutie. Ca sa intelegem mai bine istoria intelelectuala a celor care bintuie dezbaterile despre „I.f”., trebuie sa coboram in timp spre istoria „Jurnalului de la Paltinis”, a legaturilor cu interbelicul, exilul si lumea literara „buna”, a microcomunitatii castaliene din „Epistolar”, a scrisorilor de protest din 1989, a relatiei cu Europa Libera, a implicarilor politice la virf de dupa 1990…
Intr-adevar, „enciclopedismul amator” e o formulare nefericita, care mai mult dauneaza discutiei.
@ilinca: pai sa va citez:
‘@als
Ceea ce ati afirmat exact despre interdisciplinaritare vs enciclopedism a fost fraza urmatoare.
„cred k interdisciplinaritatea e (tot) o forma de enciclopedism.”
Ceea ce spuneti azi este relativ diferit:
„interdisciplinaritatea SE MANIFESTA k un fel de/o forma de enciclopedism „.
Totusi, a se manifesta ca ceva si a fi o forma de ceva sunt doua lucruri diferite. Si mie mi se spune ca ma manifest ca o tornada cateodata, dar asta nu inseamna sa sunt o forma de tornada. 🙂
Prima exprimare ma duce cu gandul la o simpla comparatie, a doua ma face sa ma gandesc la o identificare. Cel putin eu asta inteleg!’
cind ati scris ‘prima exprimare’, normal ar fi fost sa va referiti la exprimarea MEA (cea pe care ati citat-o), pt k ce ati spus dvs (repetind ceea ce am spus eu) am citit pe diagonala, va spun sincer…
(dupa cum va marturisesc la fel de sincer k ‘ciorba’ pe care ati facut-o din biata supa de falsa broasca testoasa e destul de indigesta; corectura pe care mi-am aplicat-o era cit se poate de logica, nu vad care e problema.)
cit dspr ‘moralist’ (in privinta caruia il somati pe paul cernat sa va raspunda), hai sa nu cadem in ‘pastime’-ul ala caraghios de pe cind eram student, in care orice discutie incepea prin ‘hai sa ne definim termenii’! STIM, cu totii, ce este acela un ‘moralist’ – in ORICE caz, nu e un ‘specialist’ in morala pt k asa ceva nu se studiaza in scoli ;P moralist, de ex, este noam chomsky – care, exprimindu-se in afara specialitatii sale (de lingvist), este – deci – si ‘enciclopedist amator’, si ‘paramodern’. precum multi alti intelectuali publici din sua, cum ar fi christopher hitchens (apropo, ce ‘specialitate’ o fi avind hitchens? o fi fiind (nomina odiosa!) ziarist??)
@ABC: sinteti ramas in urma, domnule draga: pe net (mi s-a spus de catre ‘specialisti’ intr-ale netului) NU exista ‘forma corecta’, e un spatiu al democratiei/anarhiei (inclusiv gramaticale) totale. deci este vorba dspr un ‘trend’ (sinteti la curent cu acest neologism?) in care vreau sa ma inscriu
@viorel constantin: domnule, ‘pe vremea mea’ (k sa zic aa) se scria & se spunea ‘vroiam’! daca normele de vorbire & scriere ale gramaticii romane se schimba la fiecare 2 ani – scuze, dar cred k NIMENI intreg la minte nu poate sta sa verifice… e o brambureala inadmisibila ce se intimpla: acum ceva timp eram instiintati k trebuie sa scriem ‘eu continuu’, acum cica e ‘corect’ (tot) ‘eu continui’. daca cei care decid ‘cum e corect’ nu se pot pune de acord & schimba regulile mai ceva k edilii numele strazilor, imi pare rau, dar eu nu sint obligat sa le mai respect… le folosesc asa cum le-am invatat la scoala, punct.
@als: „aveti libertatea – pe linga a va lua ironiile facile & sfaturile bolovanoase inapoi – sa taceti. capisci?”
Inteleg d-le als — pe langa tonul enervat cu nuante mafiote, perfect potrivit anarhismului de gasca pe care il practici pe unde te gasesti — cum sa nu, am libertatea deplina de a face ce spui d-ta. Se pare ca intre timp cititorii Observatorului ti-au ales o porecla pe masura.
Am insa doua chestiuni la obiect, in legatura cu cartea discutata:
1. Non-conformismul trivial cu care se lauda als este una dintre iluzii (eidolon) – in realitate, idiotenia de cartier a tastei „k” este cel mai facil si mai conformist lucru posibil. 2. Analogia „clasei de mijloc” a spiritului se opune deopotriva anarhismului lupilor singuratici — pe care fie vorba adolescentii intarziati gen kk il practica intr-un stil foarte stangaci — si tiraniei sistemului de boieri si baroni culturali.
Ceea ce au in comun aceste doua practici este tocmai lipsa criteriilor reale; adica, domnia bunului-plac. Publicul e tratat ca masa de manevra, e doar o ocazie ca Patapievici sa-si etaleze lecturile preferate in forma de carte, ori sa se dea cu parerea despre diguri, sau ca als sa „transforme in privat tot ce atinge public” (de fapt, invers).
Asadar, amandoua provin dintr-o atitudine comuna, in lipsa unei infrastructuri culturale pe care doar o „clasa de mijloc” o poate initia si sustine. Asta e tocmai secretul normalitatii despre care vorbeste (in principiu) P. Cernat. Deocamdata, asa ceva nu exista in Romania. Sper ca SAM & co. sa poata ignora praful in ochi, si sa poata domoli vocile jacobinilor ca Aranyosi, ca sa nu piarda din vedere esenta argumentului, de care este mare nevoie azi.
Va vad ca toti broditi pe sintagma nefericita de „enciclopedist amator”, ca si cum, vezi Doamne, tampeniile terminologice ale lui SAM (care, nefiind un specialist reputat, scrie ca un generalist repetent) pot fi luate in serios ca termeni de referinta. Daca v-ar auzi cineva destept din afara v-ar rade in fata!
Cat despre domnul ALS, marele critic de film gata sa speculeze orice greseala gramaticala, scrie domne „voiam” sau „vream”, nu VROIAM (va trimit la un articol al distinsei Rodica Zafiu din Rom. Lit.)! Nu ca mi-ar pasa (pe net, puteti sa scrieti si cu picioarele), dar la cate aere va dati, de parca ati fi stafia lui Al. Graur pe world wide web, ar trebui sa va spuna cineva sa va mai domoliti. Asta e: suntem, in linia spuselor Dvs., mai putin atenti la exprimare.
Si aveti dreptate, domnul ALS: da, fiecare operam de la un etaj superior folosindu-ne de niveluri mai joase ale altor domenii. E normal, dar nu asta e problema de fond a intelectualilor publici romani (unde Dvs., fata de D-l Patapievici, sunteti pe bune un specialist). Problema e clara: in ce naiba exceleaza Liiceanu? In hermeneutica heideggeriana (hai sa vedem ce contracanditati, la nivel international, are si unde se gaseste in raport cu ei), in confesiuni de fata batrana (sunt altii care il intrec), in aforisme (serios?), in sclipiri stilistice (il depasiti!!!). Pana una-alta, lumea larga va stie sub forma de critic de film, unde, in Romania, excelati. Ca va mai ocupati si de altele, ma rog, bravo, dar nimeni nu va recunoaste (inca) vreun merit de istoric al ideilor, antropolog, psiholog, autor de epistole. Cam asta e toata treaba. Ce va complicati atat?
Daca d-lui als ii place asa de mult litera k,(si-in general-jocul pustesc, in cel mai bun caz, cu simbolurile grafice), sfidand scrierea corecta, adoptata de forurile academice si unanim acceptata de omenirea avand cel putin o minima instructie, atunci este de dorit sa-si exercite acest plezirism morbid in spatiul sau privat si sa ne scuteasca de el in forumul O.C. Altfel, s-ar putea ca Cineva, care nu gusta acest tip mobid de desfatare, sa i se adreseze apasand, cu sau fara voie, de doua ori consecutiv tasta de care dumnealui este atat de ferm atasat .Ceea ce ar suna (arata) ca o sentinta…
@als
„””adik ‘e o forma de’ vi se pare o ‘comparatie’, iar ‘se manifesta k o forma de’ vi se pare o ‘identificare’?? hm. mie nu.”””
Bineinteles ca nu, ideea era exact pe dos si recitind ce-am scris mi se pare destul de logic?! Posibil sa nu avem acelasi limbaj…..
Ca tot am „vorbit” despre biografia lui
( implicit despre logica) va las sa terminati cartea respectiva si pe urma discutam, eventual, despre opere mai recente. Altfel amestecam totul……si iese ceva ca „”falsa supa de broasca testoasa dintr-o falsa sau poate chiar adevarata broasca testoasa, supa ce iese destul de clara in final””. Bietul Wittgenstein, s-ar lua cu mainile de cap daca ar citi….
Lectura placuta!
@Paul Cernat
Sunt curioasa ce intelegeti prin „moralist”, termen pe care l-ati folosit in postarea anterioara?
@paul cernat: fix la ACEA analogie ma gindeam; probl e k pe net – mai ales in comentariile dp forumuri – eu, personal (i plead guilty!), sint mai putin atent la exprimare, cu pagubele colaterale (i.e. imprecizie, ambiguitate) aferente 🙁
ce VROIAM sa spun, de fapt, este k inter/transdisciplinaritatea provin(e) tot dintr-o dorinta de sinteza, de ‘atotcuprindere’ – deci de ‘enciclopedism’ -, doar k la un etaj (2, 3…) mai sus: adik pe baza unor specializari (se poate spune ‘enciclopedism profesionist’? ;P)… normal, doar nu mai sintem la 1800-si ceva!
probl e k nu poti fi specialist in mai mult de 2, hai 3 domenii (4, dk esti un geniu k hofstadter); si-atunci ce faci? solutia este – cum ne amintea si ilinca – aceea a echipelor de cercetatori. ok, dar dk ai de scris dspr o carte/un film in care e nevoie de a sti putina psihanaliza, putina antropologie + sociologie + istoria ideilor, este evident k nu aceasta este solutia. si atunci tbuie – zic eu – sa stii f bine (= sa fii stapin pe) domeniul tau & sa mai stii – la nivel de cultura generala – macar niste lucruri elementare din celelalte domenii; eu asa procedez cu filmele – & nu ma indoiesc, si tu, cu cartile. alta solutie nu vad…
ps tot din graba/neatentie/ADD am comis o gafa cu non-valoare de lezmajestate (la adresa lui lewis carroll), rebotezindu-i supa de falsa broasca testoasa ‘falsa supa de broasca testoasa’! sint convins k, in hell, voi fi obligat sa o beau cu o lingura cu gauri mari 🙂
@als: daca vedem in inter- si transdiscipilinaritate o tentativa minimala de a unifica domenii diverse ale cunoasterii, e ok, analogia se sustine. De altfel, toti suntem, mai mult sau mai putin, enciclopedisti amatori, altfel nu ne-am putea intelege si n-am intelege nimic din nimic, nici macar din \”specializarile\” noastre. Iar eu n-as mai putea comenta \”Idolii forului\” pe motiv ca ar trebui sa-mi vad exclusiv de literatura si sa ni ma bag in savantlicurile domnilor Aranyosi si Gavrilescu. :):) De parca domeniile ar fi etanse, de parca poti sa fii specialist intr-o ramura a umanioarelor fara sa ai cultura generala – \”trunchiul comun\” al oricarei specializari in materie, nu-i asa?
Las` ca exista \”specialisti\” amatori si impostori cit cuprinde! Si, da, ai dreptate, specialistii sint, de regula, mult prea impopulari ca sa treaca ecranul ca intelectuali publici. Pot fi, mai curind, experti publici, consultati in probleme de interes general, dar nu ca moralisti.
By the way, oare de ce cuvintul unui specialist precum Chomsky ar avea mai mare greutate, intr-o chestiune de interes general decit cel al unui scriitor sau moralist? Intr-o chestiune de genul „sclaviei din Botswana”, sa zicem?
@SAM: v-as fi recunoscator daca mi-ati da mai multe exemple concrete de \”enciclopedism amator\” in cultura romana actuala, in afara de Dan Puric si de TRU. Daca singurul exemplu pe care mi-l veti oferi va fi cel al lui H-R. Patapievici, nu-i voi putea contrazice defel pe cei care va acuza ca teza dvs. din \”I.f.\” nu face decit sa mascheze, la modul abstract si general, \”personalizarea\” cazului HRP din Boierii mintii. Spuneti ca ar exista, inca, o dominatie a model in speta. Haideti sa vedem atunci care sint dominatorii!
Inteleg ca preferati ca \”specialistii\” si \”tehnocratii\”, nu \”iluminatii\” si \”genialoizii\”, sa ne arate calea dreapta… Va atrag insa, respectuos, atentia ca nici in domeniul politic lucrurile nu stau asa. Poate doar in cazul guvernelor de tehnocrati, dar acestea sint, prin excelenta, guverne interimare. Sigur, politicienii se consulta cu specialistii din subordine, cu alte instituii nonguvernamantale, cu finantisti, economisti, cu mediul academic. Dar decizia o iau tot \”ideocratii\”. Nu cred ca intelectualii publici ar trebui sa fie, obligatoriu, specialisti, in sensul tare, stiintific al cuvintului.
Eu cred ca nu aveti habar in ce v-ati bagat. Va plac replicile bascalioase @, in care sunteti facuti praf pentru gramatica (agramatilor… incultilor), umiliti pentru idei obscure la care nici macar nu v-ati gandit, dar care vi se atribuie, malentenduri hilare (comparatie… identificare…), la devieri de dreapta (elitiste) si la sudalme de stanga (automat muncitoresti), la cat de necititi sunteti si la cat de vraiste e in capul vostru ca nu stiti sa deosebiti partea inferioara a chibritului, cea literar cognitivista (sau cum s-o mai chema: scapara din tastatura si nascoceste ceva), de cea superioara (filoZofic-analitica)? Asa ca, tineti-va bine: vine, vine, vine peste voi. It’s a Bird… it’s a Plane… is Super-FalsCH… LOL
@m anton: va multumesc pt aducerea in discutie a acelei polemici, o si uitasem
@aranyosi istvan: lol. si, desi sinteti falsul a.i.’ (asa cum, in ‘alice in wonderland’, exista ‘falsa supa de broasca testoasa’), va raspund totusi punctual: nu, nu sint invidios pe dvs – vedeti, in reviste prestigioase de specialitate am publicat si eu, avind, in plus, avantajul de a nu arata k un kelner din simleul silvaniei 😛
@emil tudoran: ‘verva internautica’ imi este convenabila pt k ma tine la distanta de interlocutori; si-apoi, n-am spus niciodata k minimalismul meu se refera la sfera comunicationala (eu sint, de felul meu, un locvace). & oricum, ador sa ma cert cu toata lumea, etc
@ilinca: adik ‘e o forma de’ vi se pare o ‘comparatie’, iar ‘se manifesta k o forma de’ vi se pare o ‘identificare’?? hm. mie nu. cit priveste ‘generalitati(le) banale insirate cu ifose intelectuale’ – eu n-am gasit asa ceva in cartile ‘idolilor’; dimpotriva. ideea ‘omului recent’, de pilda, este absolut originala. astept sa ma contraziceti.
@agonistul: din pacate pt dvs, eu ador litera ‘k’, asa K am de gind s-o utilizez in continuare. iar ‘specialitatea’ mea – ati observat just, dar e secretul lui polichinelle… – este sa transform in privat tot ce ating public. si nu, n-am de gind sa ma ‘supun conventiilor publice’ = never! dk nu va convine ce scriu, aveti libertatea – pe linga a va lua ironiile facile & sfaturile bolovanoase inapoi – sa taceti. capisci? p.s. aici (‘Atunci, ceilalti cititori se vor bucura acest spatiu va redeveni forumul Observatorului…’) ati uitat sa puneti un ‘k’ intre ‘bucura’ & ‘acest’
Ar fi fost important si util daca Paul Cernat ar fi contextualizat discutia despre „blestem” care nu apare in carte ci numai doar pe situri, si daca ar fi citat din schimbul de replici care l-am avut pe idolii.com. Mai ales ca cititorii ce au citit articolele pe hartie nu aveau acces la ele.
Pentru detalii vezi http://idolii.com/2010/07/partea-a-doua-a-recenziei-lui-paul-cernat-din-obsevator-cultural/ si http://idolii.com/2010/07/paul-cernat-accentueaza-in-observator-cultural-miza-ideilor-idolilor-forului/ ca si http://idolii.com/2010/07/inceputurile-enciclopedismului-amator-la-gurile-dunarii/
Ca sa citez din interventii,
În fine, enciclopedismul este problematic pentru că, așa cum spuneam în capitolul meu, acesta servește de refugiu intelectual în fața complexității lumii monderne. Ne spune că totul poate fi înțeles, că există soluții la orice, că există unii inși (neapărat de geniu), care ne pot arăta calea cea dreaptă, etc, când de fapt știm atât de bine că lumea în care trăim este prin definiție contradictorie, că libertatea modernă implică relativizarea idealurilor și scopurilor acțunii umane, și că mai ales cunoașterea noastră poate fi, cel mult, ambivalentă. Ideile, desigur, nu îmi aparține, le-am găsit la vecinul nostru polonez, mutat în Anglia, Zygmut Bauman, în a sa Modernitate și Ambivalență. Giddens are și el idei interesante despre această probmatică, mai ales în Modernity and Self-identity.
—
sunt de acord cu ideea că, desigur, enciclopedismul amator este un model cultural al intelectualității românești care i-a influențat diferit, în context diferite, și cu efecte diferite, pe cei doi. Dar nu acesta e lucrul cu adevărat important, ci faptul că el avem de-a face cu un etos recurent, care a modelat și modelează comportamentele și practicile intelectuale a multor autori români, cu implicații în educație, în cercetare și în aprecierea actului cultural în genere. Desigur, acest model nu este singurul în cultura română, alături de el fiind și cel al specialistului (Ioan Bogdan, Xenopol, HH Stahl, , ca și al intelectualului ”politic” (Titu Maiorescu, Iorga, Gh Bratianu), cel al ”revoluționarului” (Dobrogeanu-Gherea, Bălcescu, Bogza, Pătrășcanu, CA Rosetti, dar si Eliade, Cioran sau Noica in etapa lor legionară), cel al ”declasatului” (Mateiu Caragiale, Bacovia, Luca Pițu, etc), etc. El este, însă, cel dominant și poate cel mai vechi.
Deci, punerea dlui Puric în proximitatea lui Heliade Rădulescu nu avea menirea de a-i echivala pe cei doi. Ce încercam să fac este să atrag atenția asupra unui serii istorice (în termenii lui Xenopol). Ea ne arată că cultura română a avut un set de răspunsuri oarecum constante la provocările istoriei, în acestea fiind inclus și enciclopedismul amator. Mai concret, eu cred că istoria culturală românească din ultimule 2 secole a fost dominat de încercarea de a filtra modernizarea și provocările ei de către personalități puternice, enciclopedice, atotștiutoare care au căutat să își asigure conaționalii că ”lucrurile sunt sub control”. Puric este numai un simptom al acestui tip de răspuns, mult mai palid, de fapt, comparat cu Heliade sau congenerul său Patapievici.
Dl-ui. als ii propun, pe langa dusuri reci si lecturi riguroase, un tratament care la prima vedere poate parea un pic drastic. Nu e chiar asa hiperbolic ca in evanghelii (taie mana, scoate ochiul) — in schimb sfatul meu trebuie aplicat strict literal. Nu poate face mult rau, ca orice doctorie cu sanse de legalizare. Insa tratamentul trebuie aplicat urgent.
Recomandarea mea este sa ia un cutitas, o surubelnita ceva si sa scoata tasta „k” apoi sa o arunce foarte departe. Daca o poate face dintr-un tren subteran in mers, cu atat mai bine.
In limba romana nu exista asa multe cuvinte cu litera k, majoritatea lor fiind neologisme (karate, kitsch rock, folk, parking, samd.) Multe dintre acestea par destul de specializate, si vor fi rar intalnite. Iar dl. als nu este un fanatic al specializarii.
Inlocuirea literei k cu c sau ch, dupa cum e cazul (folc, parching), va cere de fapt mult mai putin efort din partea d-lui als, in contul numarului redus de substituiri.
Atunci, ceilalti cititori se vor bucura acest spatiu va redeveni forumul Observatorului (acum este mai degraba IM-ul lui als, ceea ce este o idiotenie, tot in sens clasic — asa cum idol vine de la iluzie, idiotenie vine de la obiceiurile private, individuale, asociale). Daca als vrea sa comunice cu publicul, ar trebui in primul rand sa se supuna conventiilor publice. Altfel, e un fel de onanie, fie ca o face fata de amici, fie ca o face fata de inamici, nu ne intereseaza. E dezgustator (cu aluzie la legatura precedenta @ m anton).
Pe ceilalti forumisti ii rog sa incerce macar sa obtina apoi sa citeasca cartea sau materialul despre care e vorba in articole. Sau macar articolul respectiv. Ori sa faca un efort de a intelege macar titlul cartii / articolului.. Hint: Idolii forului e o referinta la Francis Bacon. Imi pare rau daca nu este discutat in Wikipedia.ro. Cautati in schimb The Idols of the Market Place. Macar titlul e bine ales, iar dezbaterea e binevenita — in rest mai vedem.
Excelent, dupa parerea mea, alaturi de analizele aplicate si critice asupra volumului, poate singurul comentariu care aduce in atentie mizele proiectului \\\”Idolii forului\\\”, acelea de \\\”toleranta\\\”, \\\”pluralitate de pareri\\\”, \\\”comentariu argumentat\\\”
@als
Ceea ce ati afirmat exact despre interdisciplinaritare vs enciclopedism a fost fraza urmatoare.
„cred k interdisciplinaritatea e (tot) o forma de enciclopedism.”
Ceea ce spuneti azi este relativ diferit:
„interdisciplinaritatea SE MANIFESTA k un fel de/o forma de enciclopedism „.
Totusi, a se manifesta ca ceva si a fi o forma de ceva sunt doua lucruri diferite. Si mie mi se spune ca ma manifest ca o tornada cateodata, dar asta nu inseamna sa sunt o forma de tornada. 🙂
Prima exprimare ma duce cu gandul la o simpla comparatie, a doua ma face sa ma gandesc la o identificare. Cel putin eu asta inteleg!
Pe de alta parte, aveti dreptate: sansele ca un super-specialist sa cucereasca publicul larg mai usor decat un enciclopedist sunt foarte mici. Ceea ce trebuie insa este o recunoastere a primilor si o afirmare a rolului acestora. Sunt totusi situatii ( si nu putine) cand parerea unui specialist este preferabila unor generalitati banale insirate cu ifose intelectuale. Cum spuneam, cred ca este loc pentru toata lumea cu conditia ca fiecare sa-si vada locul respectiv si importanta lui. Si sa faca un efort pentru un dialog constructiv si nu o bataie cu pietre. Altfel se poate discuta aici si ailleurs la nesfarsit despre Wittgenstein, Hofstadter si realizarile lor, amintim si alte celebritati, ne intrebam de ce unii pot si altii nu, ce-i mai important, sa lucrezi individual sau in echipa si tot asa……..
Mi se pare simpatic als. Aduce cu o jucarie cu cheita. De dragul dansului as incerca sa ma pliez pe tipul de, sa-i zicem polemica pe care o incurajeaza in mediul virtual si care ii procura fara indoiala oaresce placeri (disimulate sau nu). O polemica cu als este un ritual erotic, indiferent de sexul preopinentului. als fie „popped up” si il gasim deja instalat la locul faptei, fie poate fi momit pe un drum pavat cu dulciuri spre bucataria cotoroantei unde odata ajuns incepe sa bataie nevrotic picioarele si sa toarne galoane de dulceata in galosii locatarilor, mereu infatigabil. Asta este numai o aparenta. als de fapt te invita la un joc niciodata desuet in randul fetilelor de pension (cate or mai fi ramas), practicat in actuala sa formula ca un reziduu hegelian (Aufhebung, moment suprimat al unei varste infantile dar prezent subreptice in portretul lui als la 51 de ani ca viteaz internaut). als se travesteste initial intr-un agent al ordinii & echilibrului; se infiinteaza pentru a corecta un dez-echilibru. Nu are insa vocatie mesianica; toate posturile dansului parcurg traiectoria unui bumerang, intorcandu-se fara exceptie la persoana sa. Disursul lui als este in mod permanent un discurs despre sine. In fizica particulelor elementare als este un gluon. Mai mult, prezenta dansului produce modificari ale geometriei obisnuite. Daca pornesti de la un subiect oarecare si intamplator als este prin preajma vei constata ca dezbatarea nu numai ca nu va stagna, nici nu se va mai intoarce vreodata de unde a pornit ci, posibil via Godard, Lacan, Wittgenstein etc. va ateriza direct in plexul solar al fiintei lui als.
Ritualul erotic despre care am amintit mai sus consta intr-o mistagogie la finalul careia te trezesti vorbind cu als despre als. Acesta este si scopul urmarit. Un als fractalic si abstract. Spuneam ca este simpatic deoarece als, departe de a se retrage intr-un etern solilocviu, are harul de a focaliza interlocutorii in centrul unui dialog intim despre el insusi – aceasta pare singura cale convenabila de regenerare/conservare a dansului, formolul sau spiritual.
As putea deci sa ma prefac ca ma asez la masa de joc si sa rasucesc cateva puncte de vedere in aer pentru ca la final sa vorbesc despre als cu als. Voi evita totusi acest parcurs conventional, senzual e adevarat dar unfashionable si voi trece direct la o intrebare personala. In ce masura este compatibila verva internautica a lui als cu hedonismul minimalist? Te-ai astepta ca hedonistul minimalist-din-Lisabona sa aiba la indemana atractii infinit mai delicioase decat forumul usor prafuit al observatorului cultural.
Eu cred ca Alex Leo Serban are ceva cu mine. Cred ca e invidios pentru ca am publicat extrem de multe articole in reviste de specialitate prestigioase, pentru ca am avut nenumarate burse si pentru ca voi accepta un job de elita in curand. Asta e! o merita, pentru ca sustine ca arat precum un chelner din Simleul Silvaniei. Pe mine, insa, nu ma deranjeaza. Atat am avut de spus.
Asst. Prof. István Aranyosi Department of Philosophy Bilkent University http://www.phil.bilkent.edu.tr/aranyosi.htm
Mie mi se pare ca pozitia dlui Alex Leo Serban este mai clar exprimata in polemica domniei sale cu dl Andrei Terian pe marginea cartii lui Alexandru Budac, Byron in retea (acum cateva saptamani pe blogul revistei „Cultura”). Acolo discutia e mai aplicata: critica literara romaneasca fata cu evolutia studiilor literare. Chiar daca este constient ca ar putea sa-si piarda din specificitate, Literaturwissenschaftul din ultimii 30-40 de ani are curajul sa se alieze cu stiintele cognitive, considerate „agresive” chiar in anii 90. Nu cred ca un cercetator literar serios de astazi ar putea sa tremure in fata filozofiei, de pilda. Dimpotriva, conversatia cu stiintele cognitive (mai ales, dupa podoaba – pentru stiinta literara – a lui Hofstadter) intareste constiinta de sine a unui Literaturwissenschaftler(in).
Departe de a-l socoti fricos sau ignorant pe Andrei Terian (mai degraba nu am nici o parere sau, mai bine zis, toate la timpul lor), in cronica (recenzia?) la cartea lui Budac identifica in personajul literar Stefan Gheorghidiu un filozof din interbelic (in realitatea istorica cine ar fi Leverkuehnul roman? nicidecum nu gasesc un prototip; ca sa pun problema asa cum a pus-o Terian trebuie sa am o cultura filozofica, o persoana reala, hai sa spun, credibila, si nu un filfizon cu studii de filozofie), cu „ajutorul” caruia „reduce cartea lui Budac la o ‘esenta’ care nu e a ei” (ALS).
Nu as vrea sa lungesc vorba aici. Cine este interesat, poate sa acceseze materialul din „Cultura” (blog) (29 ianuarie 2010). L-as ruga, in primul rand, pe dl Paul Cernat sa faca acest lucru, pentru ca, din punctul meu de vedere, greseala de interpretare a pozitiei dlui Serban ii apartine.
si DVS, concret, CE faceti – in afara de (deja-traditionala) vaicareala?! ok, am inteles, faceti parte din grupul-in-crestere al dezamagitilor, sedusilor & abandonatilor care nu mai gusta ‘literaritatea’ eseurilor & tinjesc dupa ‘literalitatea’ actiunii (pozitie intotdeauna marcata de o emotionalitate inadecvata justei priviri). dar cum? inceput de unde? si ce fel de ‘actiune’? si: kiar credeti k bagatul nasului in studii de stricta specialitate, cu cit mai inguste/de nisha cu-atit mai bine (pt studii), ar putea convinge/’seduce’ un public care nu mai are habar nici macar de cultura generala? credeti k daca intelectualii ‘alternativi’ se vor specializa in filozofie analitica (sa zicem) vor avea mai mult ‘succes’ la mase? k acestea vor spune: ‘uau, e toba de rorty, m-a convins!’??
ps la lisboa e kiar frumos, sa stiti 😉 iar pozele nu sint facute in scop ‘autopromotional’, ci simply for sharing
Nu am inteles pentru nici o clipa reactiile glandulare dupa aparitia volumului Idolii Forului. A zis cineva ca acest proiect constituie vreu verdict final sau ca e lipsit de erori si lipsuri? In loc sa apreciem intentia proiectului, aceea de a ne desuruba un pic din fixatiile noastre ruginite, ne apucam sa clevetim tateste. “Cine sunt Ei care ne comenteaza? Ce opera au Ei, ce specialisti sunt? Ce vor acesti ? Ce e rau in elitism?” si alte parascovenii care demonstreaza imposibilitatea de a empatiza cu celalalt si de a iesi din limitele propriei cutii. Ok, nu sunt de acord cu ce s-a scris in Idolii forului, dar nu ar trebui sa ma asez, macar ipotetic, in tabara lor pentru a le intelege pozitia? Daca nu sunt fanatic religios si incorsetat in marote, dar totusi sunt, sa presupunem, un bun crestin, oare nu gandesc de pe pozitia lui Dawkins cand ii citesc Ceasornicarul orb? Oare nu ii acord ceva credit inainte de a-l judeca, interpreta, critica? Oare nu gandesti ca un eretic pentru a-i intelege pe eretici? E un minim exercitiu de respect reciproc: nu sunt de acord cu tine (iata argumentele), dat te-am citit cu atentie (si nu imi pasa ce arbore genealogic ai, unde iesi in oras sau cu cine faci sex). Dar impresia mea este ca nu ar trebui sa glosam, far-fetched, pe seama minimului de decenta, ci sa apreciem reactia in cheie romaneasca: nu conteaza ce punem in discutie, ci ce nume poarta gura celui care vorbeste (validarea mesajului fiind realizata dupa identificarea din buletin). Si totul sfarseste in galceava si barfa ieftina: “lasa ca stiu Eu ca Tu esti al Aluia…. Voi, cu grupul vostru… frustratilor… vreti sa ne luati locul Noua… invidiosilor, ignarilor… Tu ai habar cate carti am scris eu? Dar daca ti-as spune cat am citit…”, niste trolleri ieftini care cred intotdeauna ca au ultimul cuvant de spus apeland la cele mai uzate tertipuri (in speranta ca prostii nu observa, cu toate ca “prostii” nici nu-i baga in seama). In Romania, intelectualii sunt ghetoizati si zavera se joaca in jurul scenarilor paranoico-conspirationiste. “Te-am vazut eu pe strada cu El… Ce aveti voi de impartit? Aha, aha, aha, va luati apararea unii la altii…”. Cam astea sunt franturile de discurs care scrijelesc subconstientul unui observator din afara: parca ar avea in fata o harmalaie de ticalosi care isi cauta cu disperare sefii de clan, imediat remontandu-se in tarana. Mama, mama, ce mai praf si pulbere e-n cultura asta! O fi discursul pretios, dar as zice ca vad o disputa la OTV cultural. Pacat ca nu faceti rating. Oare din pricina inadecvarii intre atitudinea de mahala si discursul pedant?
Si apoi miza cartii declanseaza mecanisme intelectuale stranii: oare nu cumva ne-am modernizat si ne modernizam “European” in afara Europei? Oare acesti self-made colonizers, intotdeauna veniti cu diplome de la Paris, Viena, Leningrad etc. nu sunt singura fereastra prin care privim in Europa? Oare nu cumva singura versiune a modernitatii e cea pe care ne-o ofereau elitele noastre (culturale)? Oare nu prin Heliade Radulescu, Hasdeu, Iorga, Eliade si Cioran avem impresia ca am adus totusi Europa in Romania (reciproca nu poate pacali pe nimeni)? Da, cred ca pe aceasta temelie subreda se inalta cultul intelectual al Idolilor: pentru marele public ei nu sunt eseisti, lingvisti, deschizatori de drumuri si altele (tot timpul putand fi raportati individual la tizii lor de peste hotare), ci savanti, genii, astrii care au modernizat Romania. Ei nu sunt niciodata specialisti, ci intra sub specia amorfa a “literatilor”. Nu putin sunt cei din publicul actual al Idolilor locali, acel public restrans, care au impresia ca suntem europeni prin aceste personalitati sau prin cei scoliti in Occident (miticul Occident al miticilor de tot soiul). Da, are o diploma de la LSE, doua masterate la CEU, gata, e priceput, un om destept domne, o valoare, ar trebui sa ne folosim de mintile noastre sclipitoare pentru a ne dezvolta. Direct cu el/ea in administratie. De 150 de ani acordam creditul Centrului departat Idolilor nostrii locali. Cu ce folos insa? Ne modernizam institutional, cum bine ziceti, sau ne falim individual (uite ce trabuc fumez, uite ce marca londoneza au hainele mele, uite unde mi-am luat doctoratul, uite ce masina conduc, uite in ce statiune de pe Coasta de Azur ma duc in vilegiatura, uite ce fratuzisme si englezisme cu staif am pe buze, uite ce poze mi-am facut in Lisboa)? Eu cred ca defilam mentalitar cu second-hand Europeans, romani branduiti de Europa imaginatiei noastre (marele brand la care ravnim, dovada ca nu suntem inca acolo): elitele noastre scolite si plimbate prin centre culturale curat europene, de parca oamenii astia intors din tari mai rasarite nu se pot plafona, nu pot fi corupti, nu se lasa ametiti de aburii puterii sau ai prestigiului pe care publicul restrans il revarsa sub forma de mir pe fruntile lor netezite. Si, uite asa, din cult al oamenilor (sclipitori, mon cher, eruditi, de bon ton, adevarati fachiri ai informatiilor de dictionar enciclopedic) nastem dezastre institutionale si, pe toate liniile, subdezvoltare. De ce? Fiindca romanul intors din Occident nu trebui sa mai construiasca nimic: a faptuit stagiul sau in Vest totul. Gata, hai sa revarsam miere si lapte in ograda sa! Mai vrem altceva? Nu-i inadeajuns cu cat ne-a daruit Providenta? Nu ar trebui sa ii fim recunoscatori lui Dumnezeu ca mergem in doua picioare si, culmea, chiar in Prevata?
Cred ca proba finala a suficientei si inutilitatii intelectualului roman rasat este proasta comunicare cu Romania: fiecare intelectual public (care trece si de “savant” in bostanul de pe umerii romanului urbanizat) crede, ca domnul Liiceanu, in mai multe “Romanii”: mica Romania a grupului de elita si a publicului sau de cateva mii de cititori, si Romania cealalta, cea mare, a “prostimii”, a “manelistilor”, a “gloatei” stupide, egalitarista, educata precar, subnutrita si stand parca la panda (ca bandele lui Petliura din Garda alba). Problema este ca in ultimii ani cele cateva mii de cititori din alte perioade incep sa se rasfire: si cand te trezesti ca esti citit si comentat doar de colegii de breasla, cine e de vina? Mie, caruia nu ii pasa decat de prietenii de meserie si de cultura cu bani putini de la stat (Doamne ajuta ca avem si resursele alea), sau “barbarii” care se inmultesc, afectandu-mi si publicul? Cultura de masa imi decimeaza cititorii romani. Dar in afara am cititori? E, da-i incolo pe aceia. Si acolo sunt “oameni recenti”. Si intr-o zi ma voi trezi intr-o romanie mare cat casa in care stau, iar la usa, cu furcile si topoarele proletare, va fi Romania majoritara, cea “stercorala”, cea care arata ca un excrement. Cam asa imi da senzatia mie, unul dintre fostii membrii ai publicului omagiator, ca gandesc, in pofida lor, cei mai valorosi intelectuali romani. Detasati de Romania ca un organ smuls din corp, intelectualii au pretentia ca trupul sa fie sanatos. Fara ei, nu putem, cu ei, degeaba.
Iar publicul care ii admira, atat cat mai este, nu i-a citit niciodata din campul unei specializari: fie ca scriu eseuri, apoftegme de drum lung, tratate filosofice, jurnale, fie ca vulgarizeaza stiintele exacte pentru un public amorezat pe veci de “cultura generala”, noi, publicul, ii judecam in functie de emotia estetica pe care ne-o produc, de parca ar fi piese de literatura. Ei ne ofera nechezol literar din Heidegger, Popper, Kuhn, Braudel si Curtius.
… ‘identificat’ enciclopedismul cu interdisciplinaritatea, am spus ceva mai nuantat, cred eu: anume faptul k, astazi, interdisciplinaritatea SE MANIFESTA k un fel de/o forma de enciclopedism – singurul posibil, de altfel, intr-o epoca a specializarilor inguste & semn, totodata, k simpla specializare este perceputa k insuficienta/ineficienta.
ps intrucit nu se mai poate comenta la art. nr-ului trecut, potez aici legat de art. meu; se pare k si lui mircea cartarescu ii place cuvintul ‘torpoare’:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-tanda-sau-manda-900759.html
😛