Gheorghe Preda e un nume destul de puţin cunoscut în peisajul cinematografic autohton. Filmele lui reprezintă, de cele mai multe ori, experimente radicale de stil. Interesat de istoria artei şi de felul cum aceasta se îmbină cu filmul, interesat şi de rememorarea trecutului prin lupa unei activităţi aproape uitate acum, Preda a pus cap la cap documentarul Camera obscura. Acesta prezintă felul cum funcţionau, realizările şi membrii rămaşi în viaţă ai cinecluburilor existente în toată ţara în timpul perioadei comuniste. Erau locuri unde lumea se întîlnea în jurul unei pasiuni comune: filmul, profesionist şi amator deopotrivă. Pe lîngă proiecţii, adică un fel de cinemateci, membrii acestor organizaţii primeau role de film şi aparate cu care puteau să pună pe celuloid propriile obsesii, interese şi păreri legate de societatea în care trăiau.
Prin lentila Camerei obscura, vedem de fapt o întreagă societate comunistă şi cum s-a modificat în timp. Din acest punct de vedere, tu cum îţi vezi filmul?
Eu am vrut ca, prin intermediul acestui documentar despre cinecluburi, să spun o istorie alternativă a României, care începe undeva în anii ’70 și se termină puțin după Revoluția din 1989. Cineaștii amatori spun, la rîndul lor, cum vedeau acest fragment de istorie, prin filmele pe care le-au făcut. Ei au „o anume privire“ asupra epocii aceleia, eu îmi permit să am o anume privire asupra filmelor lor. Pentru că, oricum, mai devreme sau mai tîrziu, ajungem la istorie și la reverberațiile ei în memoria noastră actuală.
Nu ştiu dacă ţin minte corect, dar îmi amintesc că spuneai că, în tinereţile tale, ai lucrat pe la o fabrică, iar acolo, văzîndu‑te mai artist, aşa, te-au pus să le faci şi filmuleţe. Cred că ar fi amuzant să ne povesteşti puţin toată istorioara. Mie mi se păruse luată parcă dintr-o nuvelă absurdă.
Eu înţelegeam foarte bine pasiunea lor devoratoare pentru film, chiar dacă lucrau cu o tehnologie extrem de primitivă, și în niște condiții de neimaginat azi, pentru că prin etapa asta de artist amator am trecut și eu.
Am făcut studii economice înainte de a absolvi secția de regie de la UNATC și, în ultimii ani ai comunismului, am fost repartizat la o fabrică de armament din Ardeal. La o secție care fabrica mine marine, mai precis.
Am fost un economist catastrofal. Oricum, făcusem facultatea aceea doar pentru a fi în București și a mă pregăti cultural pentru facultatea de regie. Care, pe atunci, avea doar șase locuri într-un an și unde era cvasiimposibil să intri dacă nu erai fiul sau fiica vreunui oficial. Nu înțelegeam ce caut în fabrica aceea și nu pricepeam la ce sînt necesare atîtea calcule! Şi acum, dacă văd multe cifre la un loc, am amețeli și o stare de derută metafizică.
Și pentru că eu eram obsedat de filme și artă vizuală în general, vorbeam mai toată ziua despre ele cu cine era dispus să mă asculte, căram după mine cărți de istoria artei, pe care le citeam pe furiș printre actele contabile pe care trebuia să le fac zilnic, pînă cînd, într-o zi, șeful secției, domnul inginer Costică Vînt, m-a întrebat direct: „băi Preda, nu vrei să fii regizorul nostru artistic?“. Subtextul era evident: „băi Preda, la naiba, dacă tot nu te pricepi la mai nimic, poate ești artist și ne scoți din încurcătură măcar pe planul ăsta!“. Eu, cinic și ușor capsat, îl întreb: „dar de cînd o secție care face mine marine e așa deschisă culturii?“. El, zîmbind, trece peste cinismul meu infantil și îmi răspunde: „Uite, sînt niște «dialoguri» culturale între secții organizate de sindicat. Pe sistemul eliminatoriu. Pleacă din start șaisprezece secții și rămîn două în finală, dintre care se stabilește cîştigătoarea pe anul ăsta“. Și îmi arată programul din optimi. Era ceva gen secția mine marine concurează cu secția rachete sol-sol, secția rachete sol-aer cu secția sculărie, secţia prelucrări la cald concurează cu secția mine antipersonal etc.
Probele erau muzică uşoară, muzică populară, montaj literal-artistc [sic!], recitări adulți, recitări copii, dansuri populare, dansuri moderne. Erau spectacole care se țineau la Sala Clubului sindical, care atunci era superbă, iar azi e o ruină. Veneau colegii, familiile participanților, sala era arhiplină, era o sărbatoare a comunității într-un fel, una de mare angajament, pentru care ne pregăteam și repetam zile în şir. Cred că îți e clar că, după fiecare spectacol la care participau undeva la 1.000 de oameni, aveau loc chefuri monstruoase!
Evident că m-am luat foarte în serios și am devenit „regizorul“ secției, coordonînd sau făcînd niște spectacole ușor delirante pe alocuri, folosindu-mă de resursele și de oamenii ei.
Totul devenise ușor fellinian la un moment dat. Țin minte că, pe lîngă montajele literare pe versuri de Mircea Dinescu, dar și de Sylvia Plath (!!!), care numai legătură cu comunismul nu aveau, ilustrate cu Pink Floyd sau cu rock industrial, am vrut și ca secția să aibă un cor și am ales 20 de doamne și domnișoare bine alcătuite, care, din păcate, erau extrem de afone. Pentru că, la spălat piese în benzină, la o secție care fabrica armament, nu era necesară urechea muzicală pe vremea aceea. Nu știu acum ce calități trebuie să ai…
Repetam în cursul programului, desigur, la sediul PCR, după un disc cu colinde cîntate de corul Madrigal. Și eu le spuneam: „Vedeți, așa trebuie să sune corul vostru“. Deși făceau eforturi comice să nu ajungă din nou să spele piese în benzină (să faci asta în luna februarie, la minus 15 grade în secţie, e cumva postmodern), ce cîntau ele suna catastrofal. Iar eu eram disperat şi aveam insomnii cioraniene că produsul nostru artistic nu era la înălțimea corului Madrigal. Acum mi se pare extrem de comică disperarea asta. Atunci nu.
Așa că înțeleg fanatismul și devoțiunea artistului amator într-un sistem opresiv. Sistem care îți oferă supapa să te exprimi în direcția dorită de el. După care tu încerci, la un moment dat, să aluneci puțin de la calea oficială și să faci lucruri care te reprezintă pe tine. Iar acele produse culturale se vor afla, la un moment dat, în contradicție cu politica oficială care îți facilita ție accesul la bani și resurse. Sistemul te va opri sau îți va permite o cantitate rezonabilă de „șopîrle“, folosindu‑se mai departe de tine. E și o chestiune de noroc, dar și de alegere personală.
Cînd ai văzut prima oară filmele scurte făcute în cadrul cinecluburilor, cele care apar şi în Camera obscura, ce reacţie ai avut? Te aşteptai la chestii atît de articulate?
A fost o întoarcere violentă și sentimentală în trecut. Am retrăit momente din timpul acela, mi-am adus aminte de pasiunea mea pentru film din perioada premergătoare studenției și din primii ani ai acesteia.
În ceea ce priveşte filmele, ca să fiu sincer, marea lor majoritate nu erau deloc articulate. Dar, în tone de maculatură cineclubistă comunistă, am găsit și filme extrem de coerente și subversive la modul direct. Cum sînt cele făcute de Iosif Costinaș la Cineclubul CFR Timișoara.
Filme care ar sta și azi în picioare la orice festival de film și care ar putea da clasă inclusiv celor făcute de studenții de la facultățile de regie unde, se știe, nu se învață mai nimic.
Cum ai făcut trierea şi selecţia filmelor, cum se lucrează cu pelicula şi cît timp a durat tot acest proces?
Am început să filmăm în iunie 2015, iar filmul a fost gata în februarie 2016. Pelicula era uneori degradată, se rupea ușor la orice proiecție, filmele erau alteori încuiate în dulapuri (cum erau cele de la Cineclubul CFR din Timișoara) și trebuia multă muncă de lămurire pentru a convinge niște contabili că acele role nu au o valoare imensă de inventar, pentru a accepta să fie înstrăinate.
Am stabilit din start că mă interesează filmele extrem de comuniste și cele extrem de radical-disidente. Cele călduțe nu m-au interesat deloc. Și am luat, de la început, distanță față de toate. Le-am arătat și pe unele, și pe altele, neavînd nici un parti pris. De altfel, calitatea esențială a unui documentarist este accea de a păstra o distanță obiectivă și respectuoasă față de subiectul şi actanții filmului său. Pentru că, dacă nu respecți asta, cazi fără să vrei în manipulare, și nu cred că sînt deloc genul.
Alteori, am avut surprize de proporții. Cum a fost cea de la Timișoara, unde domnul Mircea Radu ne-a arătat o bobină de film de 36 de minute pe care n-o arătase nimănui din ianuarie 1990. Ea cuprindea imagini filmate de dînsul în cimitirul din Timișoara, unde se aduseseră, în ultima zi a regimului Ceauşescu, cei uciși de intervenţia Armatei. Nu numai că ne-a arătat acea bobină, ci ne‑a și cedat în exclusivitate dreptul de a o folosi în filmul nostru.
Interviu realizat de Ion Indolean