INTERSECȚII. Belphegor (II)

Menţionam, în „Intersecţia“ trecută, numele lui Julien Benda, campion al raţionalismului, adversar înverşunat al filozofiei bergsoniene şi, în general, al tuturor „derapajelor“ iraţionaliste ale secolului trecut. Numele şi scrierile autorului nu i-au scăpat nici lui Benjamin Fondane: aparent, cei doi se aflau la poluri filozofice opuse şi doar „teribilul efort de a-l reciti“ l-a împiedicat pe acesta să scrie în interbelic un eseu anti-Benda, la rubrica sa din Cahiers du Sud, „La philosophie vivante“.   Şi totuşi, remarcam, în încheierea lui Belphegor (I), că se pot găsi puncte de convergenţă între cei doi. Unul dintre ele este definit de faptul că originile gîndirii existenţiale şi raporturile acesteia cu mişcările romantice, precum şi poziţionarea unor autori moderni faţă de o anumită definiţie a „clasicismului“ i-au preocupat intens atît pe unul, cît şi pe celălalt. Fondane ar fi fost foarte surprins să constate că, după război, Julien Benda a publicat mai întîi un volum intitulatTradition de l’existentialisme (la Grasset, în 1947), urmat, în 1948 (la Éditions du Mont-Blanc), de Trois idôles romantiques: le dynamisme, l’existentialisme et la dialectique matérialiste (Sper că acest titlu, ales de un „dogmatic“ al raţionalismului, va da de gîndit unor dogmatici contemporani: dialectica materialistă poate trimite nu doar […]