INTERSECTII. Continuarea discutiei despre disputa dintre explicatia stiintifica si cea filozofica

Emotiile au fost discutate pe larg de filozofii greci din Antichitate fie ca fenomene pur psihologice care se raporteaza doar la individ, fie sub aspectul functiilor sociale pe care le pot indeplini prin felul in care influenteaza atitudinea individului fata de mediul sau natural sau social (Aristotel, peripateticii, stoicii si urmasii lor). Exista apoi si traditia unei „filozofii“ a emotiilor sau a starilor emotive (in acest context s-a utilizat frecvent si conceptul de afectivitate), posterioara grecilor, desfasurata fara intrerupere de la Cicero si pina la… Sartre. De la bun inceput discutiile au fost bazate pe definitii construite pe concepte (unele surprinzator de moderne de altfel) si pe analize si inferente logice mai curind decit pe evidente empirice. Cu mai bine de doua mii de ani in urma, le era evident insa vechilor greci ca emotiile pe care le incercam corespund unor interactiuni cu mediul inconjurator; de aici rolul lor, in cele din urma, pozitiv in viata noastra. Aristotel a introdus insa o idee „subversiva“ in acest context: emotiile sint poate necesare, dar cum ele ne impiedica sa gindim rational, iar omul este cu atit mai mult om cu cit este mai rational, emotiile in sine sint „rele“. Ele au un […]