INTERSECŢII. Despre compromis şi înţelegere

În urmă cu mai bine de şase ani (în ianuarie 2006), răspundeam unei anchete publicate de o revistă literară, pe tema „Limitele compromisului“, observînd că, precum în fabula lui Esop despre limbă, compromisul poate reprezenta, în acelaşi timp, şi cel mai bun, şi cel mai rău lucru: „Fără compromisuri, viaţa este dificilă, cu compromisuri, ea devine… greu de suportat şi asta doar dacă avem o conştiinţă în bună stare de funcţionare“, scriam atunci. Era şi acel moment începutul unei perioade de schimbări, iar întrebarea era, ca şi acum, „Cum se poate stabili o convieţuire rezonabilă între «învinşi» şi «învingători» în condiţiile date?“.   Noţiunea de compromis este problematică, fiindcă are, de la bun început, o conotaţie negativă: a te compromite, a face compromisuri, a fi compromis în ochii cuiva reprezintă o colecţie de sintagme care descriu situaţii sau proprietăţi nedorite (în cel mai bun caz). Chiar şi „a ajunge la un compromis“ nu pare sinonim cu a ajunge la o „înţelegere“. Şi totuşi, dacă înţelegîndu-l pe preopinent te declari de acord să-i accepţi poziţia într-un anumit domeniu, într-o anumită situaţie, nu te-ai compromis în mod necesar. Acest fel de a vedea lucrurile le pare astăzi unora greu de acceptat, iar […]