Am citit în Observatorul cultural de săptămîna trecută un foarte interesant articol al lui Bogdan-Alexandru Stănescu despre poezia nouă, pe care, după cum am mai mărturisit în trecut, încerc să o înţeleg/apreciez/asimilez. Este vorba despre o recenzie (se mai poate folosi oare, astăzi, acest cuvînt atît de demodat?) a recentului volum de poezie a lui Vlad Moldovan, intitulat Glitch; cum însă acesta pare a fi reprezentativ pentru poezia 2.0, şi eu am rămas încă la poetry 101, mărturisesc că multe dintre observaţiile şi aprecierile criticului mi-au scăpat. Ceea ce am înţeles, însă, este că, pe de o parte, nu mai există astăzi, practic, o critică a poeziei, dat fiind că aceasta din urmă se află „în fața unei schimbări majore de paradigmă, căreia îi sîntem contemporani“ şi că, pe de alta, poezia însăşi, odată transformată în „poezia 2.0“, devine una „asumat non-creativă, ne-originală (o anulare a originalității tradiționale ce implică prezența pregnantă a Eului disimulat de text) și necesită un cititor care să se plieze pe cerințele acestei depersonalizări“.
Ajuns în acest punct, mi-am spus că va trebui neapărat să comand cele trei volume ale autorului menţionate de critic, înainte de a merge mai departe, dacă vreau cu adevărat să înţeleg despre ce este vorba. Privirea mi-a căzut însă asupra citatului din Kenneth Goldsmith, care deschidea propoziţia următoare, şi citind-o mi-am zis că aş putea continua, totuşi, lectura, avînd în vedere că unele dintre ideile acestuia îmi sînt cunoscute. Dacă nu altceva, poate că recenzia în discuţie mă va ajuta să înţeleg mai bine, mai în profunzime unele dintre argumentele acestui original poet şi critic care, dacă bine-mi amintesc, propune să înlocuim căutarea obsesivă a „noului“ cu o reciclare a celor cunoscute de acum. Trăim într-un ocean de idei care nu mai pot fi cuprinse de ţărmuri: la ce bun să ne străduim să mai adăugăm picături de nou(tate), cînd am putea prelua idei şi informaţii existente, pentru a le re-aşeza în contexte diferite? În felul acesta explică Bogdan-Alexandru Stănescu, urmîndu-l pe Goldsmith, autorul post-postmodernist construieşte o „realitate-laborator“, iar cititorul se identifică cu un „autor-colportor“ (în original, e folosită o sintagmă care sună mai bine, aceea de „uncreative reader“). Împreună, cei doi, autor şi cititor, transferă informaţia dintr-un loc într-altul („move the information from one place to another“, în engleză, în articolul menţionat). Textul modulat pe frecvenţa stilului şi bine înfăşurat de semnificaţiile sale, vizibile sau ascunse, devine astfel „informaţie“, obiect al noii realităţi-laborator. Într-un fel, ideea reprezintă un déjà vu, acesta fiind şi unul dintre dezideratele suprarealismului. De multe ori, Godsmith surprinde, dar nu neapărat prin originalitate; o parte dintre ideile sale par a fi transpuneri ale unor formulări ale lui Marjorie Perloff, bună cunoscătoare a mişcărilor de avangardă – de la futurism și pînă la cele postmoderne –, care a lansat, printre altele, şi ideea „transferului de informaţie“, transfer care, în accepţiunea ei, este şi unul „informativ“. În viziunea doamnei Perloff, în acest „brave new world“ contemporan, poetul este un geniu lipsit de originalitate (unoriginal genius), perfect manipulator al informaţiei: texte existente pot fi divizate, tăiate şi împărţite, pentru a fi apoi reîntregite în aranjamente, permutaţii şi/sau combinaţii noi. În felul acesta, în loc să multiplice la infinit cantitatea excesivă de texte cunoscute, poetul, devenit un colaborator tacit al acelui uncreative reader introdus mai sus, menţine constantă o „corolă de minuni a lumii“. Ceea ce ar explica „imersiunea totală a lui Caraion în lumea poeziei lui Bacovia“, care, la rîndul ei, are ca şi corolar observaţia că „lectura acestor poezii de pe poziţii tradiţionale, pretenţia la obiectivitate şi raportarea la poem ca la un produs cultural de ordin textual nu pot conduce decît la un eşec interpretativ“. Dacă aşa stau lucrurile, se impune într-adevăr o „schimbare majoră de paradigmă“, în urma căreia „limitele şi posibilităţile criticii de poezie“ urmează să fie redefinite într-un mod radical.
Mă îngrijorează totuşi ideea că această schimbare impune „o imersiune totală, fără de care poezia asta nu există“ (care poezie, cea cuprinsă în Glitch, volumul recenzat, sau poezia 2.0 în general?) şi asta deoarece ea „anulează în primul rînd empatia, jucăria preferată a cititorilor neprofesionişti“. Nici aluzia la Worringer şi la empatia înţeleasă ca „autodesfătare obiectivată“ (!) nu mă ajută să înţeleg de ce nu aş putea să apreciez o poezie care-mi „cere să mă scufund în ea şi în codurile ei“, pentru „a lua parte la desfătarea ei“. La urma urmelor, am reuşit – fie doar şi parţial – şi în cazul lui Mallarmé, şi în cel al lui Ezra Pound, sau mai aproape de noi, al lui Ion Barbu… Mai mult, lectura celor cîteva fragmente citate de critic m-au convins pe deplin că „ceea ce face Vlad Moldovan nu este codework, nu e îngurgitare şi regurgitare randomalizată, ci e o incantaţie şamanică“. Fără să fi trecut încă de la Hugo Friedrich la noua paradigmă critică.
Columbia, 9 aprilie 2017