Intersecţii. La ce serveşte o revistă universitară?

Acum că am ceva mai mult timp, apuc să citesc din cînd în cînd şi revista universităţii la care am fost asociat cîţiva ani buni. O primeam în fiecare lună, dar rareori reuşeam să arunc privirea pentru a „scana“, chiar şi dacă doar în mare viteză, articolele publicate. În general, se scrie despre activităţi ale studenţilor şi profesorilor sau sînt menţionate evenimentele locale care se „intersectează“ cu acestea. E interesant să vezi cu ce se ocupă colegii sau să auzi despre rezultatele excepţionale la care ajung unii studenţi în cercetare şi/sau în activităţile lor de interes obştesc; aici, în America, acestea din urmă sînt la mare cinste.

Într-un număr recent, mi-a atras atenţia recenzia unei cărţi publicate anul acesta de Eliot Cohen, directorul programului de studii strategice de la Departamentul de Studii Internaţionale Avansate a Uni­versităţii „Johns Hopkins“, intitulată The Big Stick: The Limits of Soft Power and the necessity of Military Force . M-a surprins de la bun început titlul, Hopkins fiind – ca mai toate universităţile de elită ale Americii – puternic orientată înspre o gîndire politică dacă nu chiar de stînga, în mod cert liberal-stîngistă. Ideea centrală a cărţii este că politica externă a SUA în viitor (ca şi în trecut) trebuie să fie bazată pe o putere militară credibilă, care să permită o continuare a politicii „morcovului şi a bastonului“ (the carrot and stick policy), enunţată de Theodore Roosevelt la începutul secolului trecut: pe scurt şi în original, „Speak softly and carry a big stick – you will go far“. Aşa au făcut la început de drum şi dictatorii secolului al XX-lea (Hitler şi Mussolini la München, în 1938, Stalin în diverse ocazii, una dintre ele fiind negocierile cu România înainte de 23 August 1944 şi, mai apoi, după sfîrşitul războiului, la Conferinţa de pace de la Paris (în 1946), aşa pare să facă şi conducătorul Chinei, astăzi. Autorul cărţii menţionate pare a fi însă de altă părere: China, scrie acesta, nu are ambiţii globale, ci doar regionale; America trebuie să se concentreze asupra altor pericole, precum cele reprezentate de Rusia sau de Coreea de Nord şi de islamismul agresiv al unor segmente radicale din lumea musulmană, care toate ţintesc mult mai departe decît China lui Xi Jinping. Dar India şi Japonia de mîine?

Tentaţia alunecării înspre comentariul politic este mare, eu fiind însă doar un „observator cultural“, şi nu un strateg sau un consilier într‑ale politicii, trebuie să am grijă. Există fără îndoială o legătură între politică şi cultură, şi despre aceasta s-a scris mult în ultima sută de ani: cultura fiind un amalgam care înglobează aspecte sociale, consideraţii psihologice şi discursuri religioase, care sînt toate întreţesute cu politica, interferenţele sînt inevitabile. Interesant este că, în interbelic, în Romania subiectul a fost mereu unul de mare actualitate: tinerii (pe atunci) Cioran şi Eliade au scris mult despre aceste lucruri, la bătrîneţe însă, departe de locurile natale, cei doi au rezolvat problema plasîndu-se voit în afara timpului, în afara istoriei, deci în afara politicii. Mai este oare posibilă/plauzibilă o asemenea atitudine astăzi? Se pare că nu.

În acelaşi număr al lui Johns Hopkins Magazine (volumul 69, nr. 2, vara anului 2017), apare şi recenzia unei cărţi intitulată Kafka’s Blues: Figurations of Racial Blackness in the construction of an Aesthetic (North­western University Press, 2016). Autorul cărţii, profesor şi el la Johns Hopkin, analizează – folosind un concept apropiat de cel definit de Léopold Sédar Senghor (şi alţii) ca „negritude“ – imaginea artistului în opera lui Franz Kafka: „The Johns Hopkins English professor Mark Christian Thompson, argues that blackness is fundamental to Kafka’s conception of what it means to be an artist“. Iată o formulare care, într-un context cu totul diferit şi printr-un raţionament, aş spune, „orthogonal“ celui folosit în exemplul precedent, ne readuce în acelaşi spaţiu al interferenţelor dintre politic şi cultural. Interviul recent cu Madame Nielsen, din nr. 890 al Observa­torului Cultural, stă şi el în întregime sub semnul acestei interferenţe: un aspect pozitiv al ei este reprezentat de imboldul de a merge „mereu acolo unde ne cheamă vocea istoriei“. Există însă şi un aspect negativ, prezent adesea în jocul cu aceste interferenţe, ilustrat în interviul menţionat: după ce persoana intervievată explică în cel mai candid mod posibil că, în ziua de 11 septembrie 2001, „mai era un grup de activişti în New York, care au zburat cu trei-patru avioane direct în nişte zgîrie-nori“, ea adaugă, nonşalant, „eu cred că erau inspiraţi de activitatea mea artistică, deşi au folosit-o într-un scop radical diferit“. Remarcă provocatoare? Stupidă? Greu de ştiut.

 

Columbia, 27 octombrie 2017