Intersecţii. Mihail Sebastian şi problema identitară

Aflu, „răsfoind“ ultima versiune electronică a revistei Observator cultural, că la Brăila a avut loc un festival – devenit recent internaţional – dedicat lui Sebastian şi deci, implicit, problemei/problematicii identitare. Aşa-numitele probleme identitare nu sînt specifice doar autorilor evrei, în ciuda faptului că, foarte adesea, ele au fost discutate cu predilecţie în legătură cu aceştia. Într-un fragment dintr-o conferinţă despre „specificul naţional“, prezentată în 1935 la Institutul Francez din Bucureşti, Sebastian, după ce reaminteşte publicului istoria prefeţei lui Nae Ionescu la romanul său De două mii de ani, defineşte problema în felul următor: „…A fost un roman. Romanul unui tînăr evreu din România, care oarecum pe neaşteptate, puţin brutal chiar, este obligat să-şi pună problema apartenenţei sale sociale şi spirituale. Cine este acest om? Este un evreu? Este un român? Poate şi una şi alta în acelaşi timp?“.

Problema identităţii ar fi, aşadar, legată de faimoasa lege logică a identităţii care implică acceptarea axiomei că atunci cînd A este egal cu A acesta din urmă poate fi determinat în mod univoc. Individul uman este caracterizat de o identitate bine definită; Sebastian însuşi încearcă să definească natura sau esenţa identităţii sale afirmînd că „se simte român… prin limba pe care o vorbeşte, prin peisajul natal, Dunărea copilăriei sale etc…“, dar îşi rezervă în același timp şi dreptul de a adăuga o a doua calitate, evreiască, definită prin „anumite trăsături de sensibilitate şi de inteligenţă, printr-un fel de febrilitate intelectuală ş.a.m.d“.  Natu­ra unui A „multivaloric“ pune însă o problemă: A poate reprezenta în principiu orice, dar genul trebuie să fie definit astfel încît introducerea unor particularităţi definitorii să menţină validitatea legii identităţii; în cazul unor obiecte simple, bine definite precum scaun, masă etc., lucrurile sînt clare; cînd e vorba însă de oameni, aplicarea legii identităţii devine problematică din cauza dificultăţii raportării genului la caracteristicile sale specifice. Din această cauză, de multe ori, legea terţiului exclus se substituie adesea legii identităţii: în fragmentul citat mai sus, Mihail Sebastian o face fără să-şi dea seama.

Cam în aceeaşi perioadă, Benjamin Fondane, la Paris, făcea mari eforturi să înţeleagă teoria „terţiului inclus“ elaborată de Stéphane Lupasco, pentru a o adapta la gîndirea existenţială a lui Şestov (pe care mai apoi a preluat-o şi el, cu anumite modificări). Dacă Lupasco avea dreptate atunci cînd postula că orice identitate poate fi definită oricînd ca o suprapunere a lui A şi non-A, dezideratul lui Sebastian – şi al multor altora – este realizat.

De ce ne punem cu atîta patimă întrebări legate de problema identitară? Cea a lui Montesquieu, spre exemplu, „cum poate fi cineva Persian?“, pare, la prima vedere, lipsită de orice sens, deşi în context este justificabilă, dacă nu chiar justificată. Usbec şi Rica, cei doi persieni la Paris, îşi dau repede seama că, în oraşul luminilor şi al iluminismului, ei reprezintă o ciudăţenie: „Jamais homme n’a été tant vu que moi“, observa acesta din urmă, pentru a adăuga, ironic, că aceşti luminaţi parizieni, care în ciuda faptului că, probabil, nu şi-au părăsit niciodata cartierul, declarau pretenţios şi plini de sine: „Il faut avouer qu’il a l’air bien person“! Autorul francez al secolului al XVIII‑lea dezvăluie esenţa problemei: alteritatea este întotdeauna interpretată în termeni culturali specifici care sînt – de cele mai multe ori – determinaţi de o retorică mitologică în care clişeul, stereotipiile şi locul comun domină discursul. Explicaţiile lui Montesquieu îmi par mai simple şi în acelaşi timp mai plauzibile decît explicaţiile sofisticate ale alterităţii la gînditori politici ai secolului trecut, precum Carl Schmitt, sau la filozofi ai religiei ca Levinas sau Martin Buber. Dacă e să ne gîndim însă în termeni practici, avînd în vedere evenimentele pe care le trăim zilnic în această lume a noastră sfîşiată între globalizare şi sentimentul pierderii unei identităţi salvatoare, ideile simple – bazate pe common sense mai degrabă decît pe exerciţii retorice complicate – sînt de preferat. Desigur, acestea pot fi uşor confundate cu soluţiile simpliste atunci cînd lipsesc bunul-simţ şi/sau onestitatea intelectuală; întrebarea este  de unde le luăm pe acestea? Şi dacă am reuşit totuşi să culegem cîteva fărîme ale unor asemenea bunuri de preţ, cum le păstrăm şi, mai mult, cum le sporim şi le întărim? Cred că doar folosind singurul pharmakon posibil, cultura.