Parafrazez titlul unei cărţi citite în copilărie despre (mes)aventurile lui Vitea Maleev, copilul sovietic care trebuia să ne servească drept model civic. Citind articolul lui Andrei Cornea despre „post-adevăr“, publicat acum trei săptămîni, în revista 22, am căzut de îndată de acord cu observaţia foarte pertinentă a autorului, care observa că, „de fapt, s-a trăit de mult, poate dintotdeauna, în post-adevăr“. Andrei Cornea aducea ca argument povestea Elenei din Troia, eu m-am gîndit la… Vitea Maleev şi la multe dintre revistele pentru copii şi tineret, precum şi la cărţile citite pe-atunci.
Am comandat de îndată cartea lui Ralph Keyes, The Post-Truth Era, ca să văd de cînd se vehiculează ideea aceasta a unui nou „post“, în lumea noastră, a perpetuului déjà vu. Cartea porneşte de la constatarea că, în ultima vreme, se spun mai multe minciuni decît în orice altă perioadă istorică; şi, mai rău, copiii au tendinţa de a minţi mai mult decît părinţii lor. Volumul este plin de citate şi de constatări bazate pe studii ale unor specialişti în materie: trăim, într-adevăr, într‑o nouă epocă, aceea a post-adevărului. Aparent, minciuna ne pîndeşte la fiecare colţ de stradă. Tulburat, pentru a scăpa de fantoma ameninţătoare a… post-adevărului, m‑am reîntors la lectura întreruptă a foarte interesantului volum biografic, Cehov, publicat recent în limba română de Virgil Tănase. Tînărul doctor pe cale de a deveni scriitor mărturiseşte, la un moment dat, că este profund „dezgustat de lumea în care trăieşte, înconjurat de oameni meschini şi netrebnici, ale căror minciuni îl revoltă, spre mirarea fratelui său Alexandr, care încearcă să-i deschidă ochii: «Cum poate cineva inteligent şi cu bun‑simţ ca tine să nu-şi dea seama că azi toată lumea minte?!»“, îi scrie el (s.m.). Asta, cam prin 1880.
Problema „post-adevărului“ pare a fi legată de existența unui „deficit al spiritului critic“; dar dacă „sîntem relativ pregătiți să explicăm deficitul spiritului critic la analfabeți ori la semidocți…, cum să-l explicăm pe cel al oamenilor cultivați, școliți, ba chiar al savanților sau al jurnaliștilor de renume?“, se întreabă Andrei Cornea, gîndindu-se, probabil, la distincţia pe care vechii greci o făceau între doxa şi episteme. Dar la cei care sînt în întregime în domeniul lui «episteme»? [… ] Să nu se spună că, în general, spiritul critic se poate nărui în afara domeniului de competență, dar că rezistă bine înăuntrul acestuia. Uneori, nici măcar domeniul restrîns de competență nu e salvat, iar abdicările intelectualilor și ale profesioniștilor de la adevăr nu se explică decît parțial, prin presiunile regimurilor totalitare“, ne avertizează autorul articolului menţionat.
Al doilea capitol al cărţii lui Keyes se intitulează „A Brief History of Lying“ şi este introdus de un motto luat din scrierile faimosului psiholog Jean Piaget: „The tendency to tell lies is a natural tendency… spontaneous and universal“1. Darwin este, în mod logic, invocat în acest context: dacă tentaţia minciunii este naturală şi universală, cum să nu ajungem la concluzia că poate a fi onest, cinstit nu este o virtute, ci mai degrabă o simplă trăsătură adaptivă a omului?2 Nici mitologia greacă nu ne îndreptăţeşte să gîndim altfel şi, în ciuda lui Kant şi a altor filozofi moderni, ne-adevărul rămîne nu doar un concept dificil, ci mai rău, el apare adesea sub masca paradoxului (vezi Montaigne, spre exemplu); ceea ce ne va lăsa poate pentru totdeauna debusolaţi, într-o lume a post-adevărului.
Ce ne rămîne de făcut? În finalul articolului său, Andrei Cornea sugerează că „poate, totuși, școala ar avea ceva de făcut aici: să ofere nu doar informație, nu doar abilități, ci trezirea și învigorarea simțului critic, ale discernămîntului, ba chiar ale autoanalizei“. Aparent, soluţia cea mai rezonabilă. Cînd am cumpărat volumul lui Keyes, menţionat mai sus, librăria mi-a propus să consult şi o altă carte legată de acelaşi subiect, Lies Incorporated: The World of Post-Truth Politics, publicată recent (aprilie 2016). Din nou, după cîteva pagini de lectură, speriat, mi-am spus că poate nu există nici o soluţie şi am abandonat-o.
P.S.: Citesc pe internet, după ce am pus punctul final al „Intersecţiei“: „Oxford Dictionaries has declared «post-truth» is the Word of the Year for 2016… it has gone from being a peripheral term to being a mainstay in political commentary, now often being used by major publications without the need for clarification or definition in their headlines“. Nimic de adăugat, nimic de comentat.
Columbia, 15 ianuarie 2017
___________________
1. Ralph Keynes, The Post Truth Era, St. Martin’s Press, New York, 2004, p. 19
2. „Darwin’s own conclusion was a mixed bag. Like most naturalists, he noted that the natural world was full of hustlers, hoaxers, con artists, and swindlers. This was as true of human beings as it was of Venus flytraps. Honesty, Darwin believed, was a learned, not an innate virtue“, ibid., p. 22