Intersecţii. Reflecţii în jurul poeziei începutului de mileniu (I)

Cineva mi-a reproşat – blînd, ce-i drept – că intersecţia intitulată „Hugo Friedrich şi noua paradigmă critică“ (Observator cultural nr. 868, 14 aprilie 2017) a fost cam complicată; altcineva (un tînăr poet) şi-a exprimat uimirea, într-un mail, că cineva de vîrsta mea se apleacă asupra poeziei douămiiste. A fost poate şi o tentă de recunoştinţă, dacă nu de admiraţie, chiar în observaţiile sale, admiraţie temperată, însă, de un oarecare scepticism în ceea ce priveşte capacitatea unui „bătrîn“ de a înţelege poezia acestei generaţii. Îi voi răspunde tînărului poet, de asemennea, într-o scrisoare adresată lui personal, în care voi încerca să lămuresc anumite lucruri şi să risipesc nişte nedumeriri. În ceea ce priveşte dificultatea textului sau ambiguitatea conţinută în titlul articolului, la care s-a referit celălalt cititor al meu, voi face cîteva precizări în cele de mai jos. L-am invocat pe Hugo Friedrich, cu al său magnum opus dedicat liricii moderne, pentru a spune, într-un mod simplu şi direct, că unele dintre fragmentele citate în articolul lui Bogdan-Alexandru Stănescu, la care mă referisem, au o evidentă calitate poetică, recognoscibilă şi pentru un cititor de poezie neşcolit, în cadrul unei paradigme critice postpostmoderniste. Atît şi nu mai mult. Sau, mai exact, nu […]