Desigur, plagiatul de care era vorba în „Intersecţia“ precedentă nu este cel atît de mult discutat în România, astăzi. Este vorba mai degrabă de un act asumat, ridicat la rang de artă sau literatură, definit într-un sistem de referinţă nou, cu totul diferit de cele precedente. Spaţiului tridimensional, în care există linii, contururi, suprafeţe şi volume care, împreunate, creează forme, i se adaugă acum cyberspace-ul, cu ale sale structuri specifice şi unităţi de măsură diferite de cele ale spaţiului concret, cel în care s-au înscris desenele de la Lascaux, frescele murale ale artei medievale şi/sau ale celei renascentiste, tablourile avangardei secolului trecut etc. Materia care-l mobila pe cel dintîi este înlocuită aici de informaţie, iar aceasta este – dacă e să-i dăm crezare lui Gianni Vattimo – distribuită, difuzată şi, în general, controlată de mass-media. Aşa par a se profila în zilele noastre lucrurile în mintea multora.
Într-adevăr, o cantitate de informaţie imensă este prelucrată intens şi vehiculată în permanenţă cu mare rapiditate; manipularea ei este, tehnic vorbind, relativ simplă; fiind însă un proces dinamic, deschis, din punct de vedere intelectual, ea devine, practic, extrem de complicată. Acest spaţiu cibernetic sau digital, dacă vreţi, creează în permanenţă noi legături, reţele, transferuri de informaţie, dînd uneori impresia unei imersiuni permanente într-un big-bang informatic. Din acesta se vor naşte, fără îndoială – ca şi din cel cosmologic –, noi agregări, de la cele de dimensiunile unor particule elementare şi pînă la uriaşele găuri negre. Pare, aşadar, un truism faptul că această nouă realitate impune o nouă modalitate de a înţelege lucrurile; dar este aceasta în mod necesar o „schimbare de paradigmă“, în sensul sintagmei definite de Thomas Kuhn în cartea sa Structura revoluţiilor ştiinţifice? Concluzia acestuia era că în orice domeniu, după acumularea unor date noi sau descoperirea unor fenomene necunoscute pînă atunci, explicaţiile satisfăcătoare la un moment dat nu mai par a fi suficiente (sau necesare) pentru înţelegerea lucrurilor; ajuns in acest punct, omul de stiinţă abandonează paradigma anterioară, devenită inoperantă, pentru una nouă, care se dovedește a fi atît funcţională, cît şi self-consistentă. Dar este oare necesară o respingere totală a vechii paradigme pentru a acomoda o nouă înţelegere? În contextul nostru, întrebarea este dacă toată poezia care ne-a precedat şi toate modalităţile de abordare critică din trecut au devenit irelevante.
Cînd totul este în mişcare, cînd totul devine fluid în jurul nostru, cînd cuvintele nu mai cuprind, iar viteza cu care se schimbă lucrurile ne copleşeşte, cînd mereu stai strîmb în faţa acestei vijelii informatice, cum să mai judeci drept? Ni se va spune că ideea de „a judeca drept“ nu mai are astăzi nici un sens; pentru cine nu a înţeles lucrul acesta la vremea lui Nietzsche, au venit Foucault (şi mai tîrziu Lyotard) şi ne-au lămurit definitiv. Dar aceştia ne-au interzis în acelaşi timp şi opţiunea de „a judeca“, în sensul de a reflecta asupra lucrurilor pentru a emite judecăţi de valoare care ar putea dobîndi autoritate, ceea ce ar permite, cel puţin, un dialog deschis şi lipsit de prejudecăți.
Mă tem însă că m-am îndepărtat de subiectul acestei „Intersecţii“ duble, care voia să accentueze în principal natura complexă a judecăţilor de valoare în domeniile artelor şi literaturii contemporane. Într-un grup (sau sistem) – în cazul nostru cel al creatorilor şi al consumatorilor de cultură – se poate stabili un consens doar dacă axiomele fundamentale ale noii paradigme ar face posibilă descoperirea unui punct de echilibru, în care se realizează o potenţială „fuziune“ a gîndirii bazate pe „opinie“ cu gîndirea construită cu ajutorul „cunoaşterii epistemice“. Critica numită impresionistă se află la una dintre extremele doxei culturale, cea bazată pe o teorie „ştiinţifică“, „clasică“ sau „tradiţională“, la capătul epistemic. Orice teorie nouă, orice schimbare de paradigmă ar trebui să se situeze, prin natura lucrurilor, la intersecţia dintre doxa și episteme; dacă putem să ne punem de acord asupra acestor idei suficient de generale şi de încăpătoare, vom aveam, poate, o şansă de a deschide un dialog.
Dar la acest dialog voi/vom reveni la toamnă: pînă atunci, le doresc tuturor cititorilor noştri o vară liniştită şi zile de vacanţă plăcute.
Columbia, 11 iunie 2017