Intilnirea providentiala

In anii ’80 numele lui Alexandru Paleologu era asociat in mintea mea unei elite foarte selecte, de factura cvasimitologica. Ca provincial citisem ca tot omul cu incintare Bunul-simt ca paradox, auzisem ca Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu trebuia interpretata in cheie masonica pentru a fi inteleasa (fapt ce mi-a produs multi ani de zile un stinjenitor blocaj in legatura cu aceasta carte), fusesem fascinat de calitatea scriiturii din Alchimia existentei. Comentariile de la Radio Europa Libera se refereau la eseistul Alexandru Paleologu ca la un monument de rafinament si subtilitate. Devenise un clasic al unei culturi paralele, pentru initiati, care iesea din canonul estetic oficial al epocii respective. Dupa revolutie admiratia mea pentru el a atins apogeul in momentul in care, in paginile revistei 22, a facut acea spovedanie de onoare prin care a recunoscut ca a colaborat cu fosta Securitate si, citeva luni mai tirziu, cind s-a autoproclamat „ambasador al golanilor“. Era primul om care avea puterea sa-si asume o experienta dezonoranta din trecut si tot primul dispus sa renunte la o demnitate publica pe care si-a dorit-o toata viata (mi-a marturisit-o dupa multi ani, intr-un interviu), de dragul unor principii. Intr-o zi torida […]