Puţini vor fi bănuit că, la „frontiera anilor romantici“, cum zice însăşi autoarea (adică după seismul decembrist), Gabriela Adameşteanu va trece printr-o incredibilă metamorfoză; prozatoarea, negreşit, din prima linie valorică, fără ambiţii sociale sau zel ideologic, fără aderenţă, aşadar, răzbătînd cu o încăpăţînare timidă, estompîndu-şi – resemnată – prezenţa, se va arunca, peste noapte, în înverşunarea centrifugă a anilor ’90, uitîndu-şi, în turbionul acelor „ani de balans“, „apolitismul de o viaţă“. Era în joc o uriaşă miză politică. Activismul civic, dincolo de entuziasmul facil, de exaltările clipei, încurajînd risipa gazetărească, veghea ca o nouă dimineaţă pierdută a României să nu se mai repete. „Muta“ de altădată, figurantă, apatică, străină de retorica şablonardă a şedinţelor, iese la rampă, alături de atîţia alţii, care, după ’89, s-au apucat febril de altceva, simţindu-se în misiune. Cobaii „democraţiei originale“, condeie de felurite calibre, încercînd a risipi, în plin haos, dilemele unei istorii zbuciumate, s-au dăruit unor preocupări acaparante, de regulă „în afara vocaţiei“, jertfind anii scrisului şi timpul „luat celor dragi“, suportînd, desigur, valul de incriminări şi insulte.
Fără a se lansa în politică, Gabriela Adameşteanu s-a vrut, în febra acelor ani, un soldat al cauzei, slujind logica de front. Adică un partizanat afişat, la o revistă militantă, „pachistă“ (22); un job care o pasiona, fără a se mai gîndi la literatură. De unde, în mai 2005, va pleca „la timp“, printr-o „demisie silită“, salvîndu-se ca scriitoare. Dar în acel început de lume, exersînd libertatea, făcîndu-şi ucenicia în jurnalism, bătăioasa Gabriela Adameşteanu a risipit, ca atîţia alţii, speranţe şi idealism. Încît, peste ani, examinîndu-şi cu severitate „fructele devotamentului“, va încerca, fixînd în pagină amintiri şi gînduri, ca datorie a trecutului recent, să propună, într-un text fragmentat, o depoziţie sinceră, detaşată („versiunea mea“), dezvăluind, fără o cronologie lineară, „misterele negre“ ale unei perioade confuze, haotice, maniheismul unei epoci seismice, aducînd preţioase nuanţări şi corective. Fiindcă Anii romantici (Polirom, 2014), volum scris cumva împotriva voinţei, cu bogate ramificaţii, refuzînd însă puseurile vindicative, modifică, sub presiunea Istoriei, însăşi relaţia cu literatura. Era, recunoaşte autoarea, „o victorie a realităţii contra ficţiunii“. De fapt, teama de definitiv, dorinţa unor rescrieri, amendări, reveniri etc. definesc provizoratul ca supratemă a preocupărilor ei scriitoriceşti. Acolo unde prozatoarea, primită cu entuziasm la debut, a ajuns – mărturisea –, „după multe dibuiri“. În pofida atenţiei faţă de cotidian, perceput cu acuitate senzorială, Gabriela Adameşteanu are obsesia Istoriei; acuză „apăsarea“ istoriei, călătorind prin vieţile altora şi „descoperind“, prin filtrul rememorării, trecutul; adică vieţile lor, contorsionate, deturnate, oferindu-le „o transfuzie de sînge“. Altfel spus, realizînd iluzia de viaţă.
Pare ciudată această fixaţie faţă de personaj dacă ne reamintim că, pregătindu-şi licenţa, Gabriela Adameşteanu se arunca în „fluviul proustian“, interesată în lucrarea de diplomă (sub conducerea lui Silvian Iosifescu) tocmai de disoluţia personajului. E drept, fără ambiţii teoretizante şi nici măcar dorindu-se scriitoare (o meserie nesigură, cugeta). Era momentul dezgheţului, pătrundea la noi, după seceta proletcultistă, Noul Roman, decretînd, prin vocea lui Alain Robbe-Grillet, tocmai tradus (1963), că „romanul de personaje“ aparţine definitiv trecutului, încît proaspăta absolventă, cu entuziasmul diletantului, ataca tema cu „vocaţie de outsider“. Producţia sa prozastică, chiar „înceată la scris“ fiind (observa I. Rotaru), demonstrează altceva. Marile sale personaje, de la Letiţia Branea (cu transparenţe autobiografice) la memorabila Vica Delcă, se dovedesc, nota Alex. Ştefănescu, martori incompetenţi, nepricepînd în epopeea cotidianului, în rememorări „neideologizate“ (salvatoare pentru cauza literaturii) sensul evenimentelor.
Drumul egal al fiecărei zile (1975) era un debut tardiv, s-a spus. În căutare de sine, locuind în identităţi provizorii, purtînd o vină veche, Letiţia, aşteptînd ceva „deosebit“, încearcă să părăsească o lume, să se „sustragă“, să se elibereze; o „spaimă grea“, sub ameninţarea pericolului, vestindu-şi semnele nereuşitei, se instalează în orele nesigure ale singurătăţii, în zilele înecate în obişnuinţă, curgînd cu o ritmicitate egală. În „golul rotitor al speranţei“, Letiţia îşi colorează dimineţile aşteptînd, amînînd, convinsă că va începe, cîndva, şi viaţa ei, intrînd într-o lume îndepărtată. Suspectată de carierism, taxată de unele voci critice drept un personaj stendhalian, chiar „un parvenit stilizat“, bovarica Letiţia Branea deschidea, printr-o nemiloasă autoscopie, de analiză clinică, tema provizoratului, obsesivă pentru prozatoare.
Odată cu Dimineaţă pierdută (1984), popularitatea Gabrielei Adameşteanu a explodat. Roman polifonic, aparent tradiţional, savant construit, alternînd monologul interior cu dialogul şi glisînd planurile temporale într‑o amplă retrospectivă, cu personaje memorabile, el învie o lume scufundată şi propune, deschizîndu-se spre trecut, confruntarea a două lumi, condensînd istoria României într‑o zi, cum sesizase Valeriu Cristea (v. „ O dimineaţă de o sută de ani“, în România literară, 6 septembrie 1984). Sub un titlu interpretabil, Dimineaţă pierdută poate fi citit ca „un cumul de romane“ (cf. Şerban Axinte) prin versiunile protagoniştilor, de un polemism implicit. Comentat elogios, propunînd, în presa suedeză, „un Ulise românesc“, el o aducea în prim-plan pe Vica Delcă, o „adevărat Leopold Bloom în fustă“. Bătăioasă, rea de gură, madam Delcă pleacă zilnic în „turneul“ său bucureştean, plimbîndu-şi faimoasa „ţoaşcă“. Mereu „pe drumuri“, picîndu-i „mucul pe la uşile altora“ (cum spune omul ei), Vica este o femeie muncită, căzînd (ca musafir nepoftit) în vorbărie. Deopotrivă raisonneur şi observator, într-un seducător argou muntenesc (mahalagesc), Vica, un personaj bogat, sonor, epuizat, un amestec de comic şi tristeţe, reprezintă o clasă socială şi, s-a spus, o singură vîrstă. Personaj de contrast, „vulpea de Ivona“ respiră nobleţe; delicată, neajutorată, indecisă, devotată, ea, fată bună, ascultă „la poveşti“, îl iubeşte pe „bietul Papa“ (profesorul Mironescu, om învăţat) şi justifică „zminteala“ lui fiu-său. Ivona Scarlat şi Vica Delcă sînt, categoric, personajele privilegiate. Sub coaja pitorescului, mustind de autentic, descoperim, prin jocul oglinzilor (pluralitatea perspectivelor), varietatea punctelor de vedere coborînd într-un „trecut prezent“ şi într-o actualitate îndepărtată. Vizita bătrînei mahalagioaice, căzînd la taclale, ar însemna, în ochii Ivonei, o dimineaţă compromisă, irosită, un timp cheltuit fără rost. Dar titlul ascunde un mesaj subversiv şi pune în lumină defectele naţiei: o ţară mîngîiată de boarea balcanică, cu atîtea începuturi ratate, iubind zeflemeaua şi făcînd din „filozofia răbdării“ o virtute etnică.
E cel puţin curios că Monica Lovinescu, „descoperind-o“ (ca o revelaţie) pe Gabriela Adameşteanu, e drept, după romanul Dimineaţă pierdută, încerca să-şi drămuiască epitetele subliniind, prudent, că n-ar fi vorba „în nici un fel“ de un roman politic. Evident, nu avem de-a face cu un roman anticomunist atît de aşteptat în exilul parizian, dorind cărţi teziste, „pe invers“, impunînd o anume presiune tematică, notase fair chiar autoarea. Critica noastră, lăudînd cu îndreptăţire acest roman retro, a greşit, la rîndu-i, făcînd din Dimineaţă pierdută o carte‑etalon, mai cu seamă după spectacolul „canonic“ al Cătălinei Buzoianu. Încît, noii veniţi, prin vocea lui Şerban Axinte, amendează „greşeala criticii şaizeciste“, cea care, prejudiciind percepţia coerentă a Operei, a impus „complexul capodoperei“. Bineînţeles, nu e vorba despre a minimaliza alte scrieri, văzute doar ca „exerciţii pregătitoare“. Ceea ce, negreşit, chiar au fost. Ideea însă a făcut carieră, chit că forţa descriptivă, cruzimea realistă, capacitatea analitică, montajul iscusit etc. au fost subliniate, fără economie, de către exegeţi. Pînă la urmă, miza acestei nezgomotoase polemici priveşte supremaţia Vicăi Delcă, contestată de mulţi, în „rivalitatea“ (nedeclarată) cu Letiţia Branea. În plus, monografia lui Şerban Axinte, cu ambiţii corective, nu scapă de reproşurile lui N. Manolescu, cronicarul României literare evidenţiind o „egalizare forţată“ şi un paradox: Gabriela Adameşteanu urcă în popularitate, dar acuză, crede criticul, un declin valoric, Întîlnirea sau Provizorat-ul fiind „neînchegate epic“, vădind „secătuirea imaginaţiei“. Sigur, reluări (nu chiar „palide“) de motive, de personaje, de situaţii erau inevitabile, Gabriela Adameşteanu gîndind, prin Letiţia Branea, un posibil ciclu romanesc, entuziasmînd critica tînără. Plus deschiderile inovatoare, ca strategii narative (precum, de pildă, „practica interactivă“). Din fericire, odată cu apariţia romanului Dimineaţă pierdută la Gallimard, în 2005, putem saluta reîntoarcerea Gabrielei Adameşteanu la literatură!
*
Prozatoarea, „confiscată“ vreme de 13 ani la revista 22, plecase, mental, din literatură – se confesa ea în Anii romantici. Vechea abulie, „saţiul de literatură“ s-au convertit în energie investită; în fine, apăruse cauza! Ca urgenţă isterică, frisonînd şi polarizînd naţia, ideea inedită a libertăţii presei a împins-o spre jurnalism, odată cu Marea Schimbare. A făcut-o din speranţă, nu din disperare; nu era bună pentru emigrare, nu avea vocaţie de editor, nu se putea desprinde de „nebunia de acasă“. A părăsit o profesiune a singurătăţii ignorînd, aflăm, sfatul lui Z. Ornea, pentru a îmbrăţişa managementul de presă, scufundîndu-se, fără experienţă de „şefă“, în agitata viaţă politică, gustînd spectacolul dinamic al evenimentelor, macerînd atîtea iluzii. O activitate cronofagă, ocupată fiind cu salarii, difuzare, conflicte de presă, procese etc. Plus maniheismul furibund al acelor ani, recunoaşte ea. Slujind ideea de schimbare, acaparată de publicistica angajată, Gabriela Adameşteanu revizitează, în Anii romantici, propriu-i trecut recent. Sînt, de fapt, sublinia Carmen Muşat, „două naraţiuni la fel de puternice“ acolo, adunînd „amintiri şi gînduri“. Pe de o parte, stagiul la Iowa University, la invitaţia IWP (rezidenţa literară Mayflower), pe unde s-au mai perindat scriitori români, pe de altă parte, convulsiile „anilor de balans“ ai României postdecembriste, cerînd implicare, activism civic şi, din păcate, şi radicalism simplificator. Or, „ficţiunea mea“, căzînd în timp, interoghează memoria şi intervine corectiv, cu grija nuanţării. Trecutul este evaluat şi asumat cu sinceritate. Detaşată, Gabriela Adameşteanu depune mărturie, refuzînd viziunile în alb/negru. Ordinea e, fireşte, subiectivă, de la povestea Adameştilor la excursul anamnetic al propriului accident maramureşean (1991), văzut „ca experienţă“, înregistrînd, într-o vreme care mutase, regretabil, polarizarea „din politică în cultură“, bătăliile ideologice, învolburînd frontul scriitoricesc. Dar scriitoarea, sub presiunea provizoratului, prinde atmosfera epocii, nu anecdoticul ei; cu evocări, ezitări, oscilări, frustrări, inconstanţe, goluri, într-o ramificaţie bogată, identificînd stimulii declanşatori, dar şi pragurile, acele „falii de trecere“, cum observase Alina Purcaru. Greu de găsit un adevăr al anilor romantici, va conchide Gabriela Adameşteanu, făcînd slalom printre entuziasme, indignări, deziluzii. Şi încercînd/reuşind să înţeleagă şi să nuanţeze/să relativizeze, părăsind etichetările, „ebrietatea libertăţii“ şi logica de front, cu atîtea inutile acuze şi violenţe. Un volum autobiografic, pînă la urmă, prozatoarea traversînd două epoci, fie în chip de memorialistă, fie ca analistă „la rece“, scanînd reflexiv puzderia de întîmplări. O carte a împăcării cu sine, putem zice, în primul rînd, refuzîndu-şi „visări inutile“. Astfel, s-a regăsit, revenind la masa de scris; or, gazetarul, prins de „beţie imaginativă“, rîvnise independenţa într-o lume liberă. După momentul rupturii, cele două identităţi, aparent învrăjbite, oricum concurenţiale, au acceptat pacificarea, printr-un spectaculos come-back, prozatoarea regăsind „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii“.
Colecţionînd istorii secrete (cunoscute), bine construit, Provizorat dovedeşte calităţile de observator (social) ale Gabrielei Adameşteanu şi, cu deosebire, percepţia corporalităţii (viaţa interioară). Sanda Cordoş avea dreptate: romanul, „remarcabil“, este pînă la urmă biografia unui sentiment, „taina erotică“, în haloul ambiguităţii, incertitudinii, anonimizării etc., devenind un secret politic, „plutitoarea“ Lety scufundîndu-se – protector – într-o viaţă provizorie, prelungită indefinit. O continuare romanescă pare inevitabilă. Ca document social (parţial), fotografiind România ceauşistă a anilor ’70, Provizorat-ul, „mereu amînat“, confirmă, pe de o parte, negraba prozatoarei (faţă de atîţia scriitori industrioşi) şi, pe de altă parte, potenţialul Letiţiei (ca personaj), ce încarnează, printr-o autoscopie nemiloasă, teama de eşec şi de irosire. Prima Letiţie, fără legătură cu Laetiţia Adameşteanu, preciza ferm autoarea (invocînd verişoara „prezentă frecvent în mintea ei“), purta o vină neînţeleasă („forma gelatinoasă a fricii“), întreţinută de bubele ereditare; cum Vica Delcă, „epuizată“, şi-a încheiat misiunea, avem motive să credem că povestea Letiţiei, cîndva doar „virtual problematică“, va continua…
Întîmpinată cu atenţie prietenoasă la start, devenind un nume prestigios, chiar supralicitat, după Marian Popa, scriitoare populară, tradusă masiv, Gabriela Adameşteanu a ţinut în circulaţie numele familiei, satisfăcînd o veche „obsesie grandomană“. Desluşim aici, cu toată autoironia, o notă orgolioasă, îndreptăţită, în fond, anunţînd poate înscrierea în cursa „nobelizării“.