Ediția de anul acesta, aniversară – a XXV‑a –, a Galei Uniter, s-a ținut la Timișoara. Mai exact, la Teatrul Național „Mihai Eminescu“, unde săptămîna viitoare începe FEST-FDR (Festivalul Dramaturgiei Românești). Cu excepția acestui fapt – o recunoaștere (o reverență, cum se zice în limbajul de lemn al vremurilor noastre) pentru Teatrul Național și pentru orașul ce va fi Capitală Culturală Europeană în 2021 –, Gala Uniter și-a păstrat constantele de ani și ani: cel mai important moment festiv al scenei sistemice (nu e o critică, instituționalizarea artistică funcționează în mod obișnuit în cercuri concentrice de integrare și confirmare profesională, natural conservatoare în raport cu dinamica propriu-zisă a artei și a modurilor de producție), un prilej de intermezzouri jenante stil captatio benevolentiae la adresa sponsorilor (cu exces de informații despre cine, la ce bancă/lanț de benzinării are card; că n-am auzit sau văzut să existe așa ceva la gale de premiere din afara României e deja un truism), ceva muzică bună (chiar foarte bună, uneori, anul acesta), scheciuri din alt „film“, stilistic vorbind, și destul de mult mîngîiat în sensul blănii, și nu la adresa premianților pentru întreaga activitate (oarecum nelalocul ei impresia că în atmosfera de „sărbătoare a teatrului“ se strecoară pe sub masă ceva din „al XIV-lea Congres“).
Îi merge bine sau nu-i merge bine teatrului de la noi, așa cum apare el în punctul culminant al anului și stagiunii – Gala Premiilor Uniter?
Probabil că nimic n-a fost mai revelator pentru contradicțiile interne ale teatrului românesc decît suprapunerea discursului directorului de scenă Victor Ioan Frunză peste tonul triumfalist despre vremurile fericite pe care le trăiește, în prezent, scena locală. Acea situație cu totul specială (dacă nu s-ar mai fi întîmplat în ultima vreme; chiar anul acesta, Silviu Purcărete a primit Premiul pentru întreaga activitate, iar unul dintre spectacolele regizate de el avea o nominalizare pentru scenografie – adevărul fiind că spectacolele lui sînt mai des nominalizate decît el însuși…) cînd artistul care primește premiul de excelență acordat de Senatul Uniter – V.I. Frunză – este și nominalizat la categoria Cel mai bun regizor, și regizorul producției premiate ca Cel mai bun spectacol al anului (cu unul dintre interpreți primind distincția pentru Cel mai bun actor într-un rol principal) ar merita o meditație mai profundă. Însă ea are legătură mai puțin cu judecăți estetice pe termen lung și mai mult cu gestionarea resurselor în cadrul cîmpurilor (bourdiene) de influență și cu mecanica „trage-mpinge“, „dragoste-ură“ dintre Frunză și mainstreamul teatral românesc, marcată de absența directorului de scenă, ani de zile, de la Galele Uniter chiar și cînd spectacolele lui erau nominalizate.
Frunză nu e, de felul lui, genul triumfalist, dimpotrivă – în primul rînd, fiindcă modul în care lucrează combină sistemul de producție repertorial public și sistemul colaborativ independent și se confruntă concomitent cu limitele și problemele ambelor (o simplă schimbare la Primăria sectorului 4 a generat brusca stopare a programului lui de creație de la Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu“, iar faptul că lucrează cu o echipă constantă de actori îl împiedică să monteze exclusiv în teatre de repertoriu – din această dilemă, greu de ieșit de tot…). Una peste alta, Victor Ioan Frunză era, probabil, singurul în poziția de a trage clopote de avarie – poziția celui „imposibil de ocolit“, după atîtea decenii de muncă realmente creativă, de schema complexă a schimburilor simbolice critică-mainstream instituționalizat, care acceptă să nu mai ocolească nici el. Fără extazul adoptării absolute a valorilor celuilalt.
În rest? Business as usual. Gala Uniter nu e un seismograf absolut și obiectiv al „valorilor“ unui an, din cauză că pur și simplu nu poate fi. Nici Oscarurile nu sînt. Pe oriunde vor fi fiind ele date, astfel de premii sînt seismograful mișcărilor tectonice ale cîmpurilor de putere și al confruntării pentru legitimitate și resurse. E sociologie mai mult decît axiologie. Pentru restul, de ascultat V.I. Frunză.