Intolerabilul s-a produs

Dacă vrei să-i cunoşti, priveşte oamenii de aproape, dacă vrei să-ţi placă, priveşte-i de departe, spune un dicton, care în mai toate cazurile se dovedeşte just. M-am apropiat de Monica Lovinescu cu gîndul s-o cunosc, cu intenţia să simt „miezul moale al statuii“ despre a cărei dramă omenească scriam şi am avut imensa bucurie să fiu cu atît mai subjugată de frumuseţea extraordinarei ei fiinţe, cu cît o priveam mai de aproape. Ceea ce a fost, ştiu, şi un imens privilegiu. Nu era greu s-o iubeşti pe Monica Lovinescu. Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, insuportabil de grei pentru ea, chiar şi în ultimele zile, a ştiut să facă din ceasurile pe care le petreceai alături de ea clipe de sărbătoare. Prin căldură, atenţie faţă de celălalt, demnitate în suferinţă, distincţie, umor.   Două sînt cuvintele care-mi vor răsuna în urechi cît voi trăi, rostite de vocea irepetabilului miracol uman care a fost Monica Lovinescu: intolerabil şi colosal. Intolerabile erau în ochii ei minciuna, tirania, trădarea, moartea în închisoare a mamei ei şi, din 29 septembrie 2006, absenţa lui Virgil Ierunca. Colosal era în ochii ei orice gest în apărarea celor persecutaţi şi orice alăturare de cuvinte inspirată, în […]