Cartea filozofului și istoricului de origine palestiniană Theodore Zeldin, O istorie intimă a omenirii (apărută recent, în traducerea nu prea reușită semnată de Carmen-Ilie Dumitrescu, la Editura Nemira; ediția princeps datînd din 1994), propune un șir de călătorii prin faldurile istoriei și prin labirintul culturilor, în care aleile sînt pietruite cu povești despre obiceiuri, sensibilități, practici și comportamente, filozofii și moduri de viață care și-au pus amprenta asupra unor comunități, în anumite intervale temporale.
Semnul sub care sînt așezate cele 25 de capitole (ce pot fi citite independent, în orice succesiune, avînd deplină autonomie de zbor) este cel al întîlnirii, cu toate nuanțele pe care ea le presupune, între ratare și șansă. Metoda folosită de Zeldin pentru a rîndui la aceeași masă trecutul și prezentul îmbină două maniere de lucru folosite și de istoricii mentaliști: studiul de caz și analiza serială, dimensiunea calitativă și cea cantitativă. Diferența rezidă însă în felul în care sînt selectați subiecții și priviți printr-o lupă microscopică (pentru a scoate la iveală detalii, nuanțe, circumvoluțiuni ale existențelor personajelor intervievate) și, respectiv, telescopică (menită să survoleze rapid întinderi mari de spațiu și timp, pentru a găsi rupturi, dar, mai ales, similitudini). Fiecare capitol se deschide cu un portret al unei femei (interviurile țintesc personaje aparținînd unor categorii sociale foarte diferite, de 18 naționalități, din variate colțuri ale lumii), situat – ca într-un album de fotografii – între alte imagini cu aer de familie, indiferent dacă distanța în timp este uneori considerabilă. Această nesfîrșită galerie de oglinzi care reflectă, prin alte și alte povești, aceleași tipologii umane, marcate de frici, nevoi, emoții și curiozități, luminează, de fiecare dată, un alt fapt de viață (sclavia, singurătatea asumată sau impusă, dorința, relația cu timpul, modelele culinare sau sexuale, prietenia dintre femei și bărbați, problema conversației și a piedicilor care apar în comunicarea interpersonală, ospitalitatea, respectul), ce aduce în prim-plan o sensibilitate specifică și dă naștere unor comportamente și practici adiacente. Theodore Zeldin este interesat, după cum mărturisește în mai multe rînduri, mai ales de ceea ce au în comun indivizii și comunitățile, lăsînd la o parte lucrurile care îi despart. „M-am concentrat în special asupra modului în care s-au întîlnit“, mărturiseşte autorul. Această întîlnire (care presupune, la rîndul ei, forme variate – cu Dumnezeu, cu modelul, cu partenerul de viață, cu prietenul, cu străinul, cu dușmanul etc.) depășește frecvent granițele timpului, după cum ideile se nasc dintr‑un comerț fertil cu opiniile celorlalți: „Cele mai multe gînduri au fost flirturi cu gîndurile altora, vii sau morți“.
Ca și alți gînditori importanți ai veacului trecut (Martin Buber sau Emmanuel Lévinas), Zeldin își pune apăsat problema relației cu Celălalt și a filozofiei dialogului (de altfel, a scris și un volum dedicat artei conversației, născut dintr-o suită de șase emisiuni înregistrate la BBC Radio 4), considerînd că este nevoie să învățăm cum să-l privim și să-l ascultăm pe omul din fața noastră.
În secolul al XX-lea, cunoașterea a fost preocupată obsesiv de întrebarea „Cine sînt eu?“ și de teoriile autenticității. Zeldin consideră că accentul ar trebui mutat în prezent pe interogația „Cine ești tu?“, căci încercarea de a-l cunoaște pe Celălalt și de a-i descoperi, în dialog, modul unic de a înțelege lumea și de a experimenta realitățile cotidiene adîncește în final și introspecția. Definiția pe care o propune pentru această întîlnire a Celuilalt prin schimbul de cuvinte nu mai ține de arta unei vorbiri rafinate, meșteșugit construite după regulile retoricii și ale argumentării, pentru a persuada sau pentru a face față unor contexte sociale, ci de un schimb la nivel informațional și emoțional, capabil să dea naștere unei viziuni noi, la care nici unul dintre parteneri, în singurătate, n-ar fi putut ajunge. Absența dialogurilor autentice are explicații cu rădăcini de natură istorică sau psihologică. În majoritatea culturilor există numeroase proverbe care proclamă superioritatea tăcerii în fața vorbirii: „Un singur cuvînt, zice un proverb finlandez, este suficient pentru a face o mulțime de probleme. Provincia Hame din Finlanda este cea mai tăcută, aici locuitorii se mîndresc cu povestea fermierului care-și vizitează vecinul și stă liniștit o lungă perioadă de timp, fără să spună nimic, înainte ca gazda să‑l întrebe de ce a venit. În cele din urmă aduce în discuție faptul că i-a ars casa. […] Antropologii relatează că există locuri în Africa Centrală unde oamenii nu se simt obligați să vorbească într-o situație socială, pentru că vorbirea, nu tăcerea, bagă omul în bucluc. […] Există mai multe motive pentru care nu se vorbește, dar mai presus de toate e frica de a nu te face de rîs. La cîțiva kilometri de Oxford, o doamnă mai în vîrstă, văduvă a unui fermier, primea în vizită femei care doar stăteau cu ea, nespunînd practic nimic timp de o oră“. Dincolo de constatările privitoare la zestrea paremiologică a feluritelor civilizații și la observațiile desprinse din cercetările de teren ale antropologilor, Zeldin se referă și la cîteva moment semnificative din istoria încercărilor de a dialoga, sortite în mod predilect eșecului. Socrate este considerat inventatorul dialogului, folosindu-se de modelul moșirii oferit de propria mamă. Dar în exercițiul moșirii ideilor apare, inevitabil, un soi de relație inechitabilă între cel care pune întrebarea – pentru a determina (aproape a extrage) răspunsul – și cel care-l oferă. Această conversație în duet este amplificată în secolul al XVII-lea, odată cu apariția saloanelor orchestrate de doamnele din înalta societate (începînd cu marchiza de Rambouillet, care „a arătat ce înseamnă să fii sociabil în maniera cea mai rafinată, astfel încît nu mai contau bogăția, obîrșia nobilă sau frumusețea fizică, ci să știi să iei parte la o conversație“. Saloanele i-au adus față în față pe femei și pe bărbați, declanșînd un rafinat joc al dialogului, care a lăsat urme la nivel literar și artistic, dar nu a reușit să creeze o comunicare autentică între reprezentanții celor două genuri. Incomunicabilitatea lumilor este și astăzi clamată, întrucît finalitatea dialogului este înțeleasă diferit: „Femeile caută alinare de la cei cu care conversează, în timp ce bărbații caută soluții la probleme“.
Tema centrală a volumului rămîne întîlnirea și pentru că așază în aceeași pagină amintirea (ca urmă a trecutului) și proiecția (ca semn al viitorului), pornind de la o constatare ce ține de domeniul științific al neurobiologiei: aceeași zonă din creier găzduiește proiecțiile viitorului și amintirile care scot la iveală etapele depășite. Concluzia lui Theodore Zeldin este așadar aceea că fără amintiri nu te poți gîndi la viitor, iar cu cît desaga lor este mai plină, cu atît poți grădinări mai bine solul ideilor pentru timpul ce urmează să se nască. Într-un fel, el încearcă să ne atragă atenția asupra faptului că o boală precum Alzheimerul nu este doar o nefericire de ordin individual, ea poate deveni una colectivă, iar rezultatele pentru viitorul omenirii ar putea fi catastrofale. Ideea lui se întîlnește fericit cu o exprimare aforistică din Trilogia îndepărtării a lui George Banu: „Amintirea leagă, uitarea dezleagă. Una este comunitară, cealaltă solitară. Amintirea prinde, uitarea desprinde“ (Cartea Românească, 2010, p. 128).
Scrisă arborescent și întortochiat, cu o construcție aproape labirintică uneori, cu paralelisme între epoci și figuri îndepărtate (femeile din aristocrația japoneză a veacului al X-lea și cele de astăzi, despovărate de vechile restricții), cartea lui Zeldin se citește totuși cu ușurință, căci exemplele pe care le oferă sînt prezentate succint și lejer, ca într-o poveste. Deși mustește de informații, trimiteri, corelații, scriitura nu este deloc greoaie, iar demonstrațiile par a fi schițate ca pentru un grup de prieteni, strînși în jurul unui pahar de vorbă. Textul îți dă adesea senzația unei conversații spumoase, între indivizi care poartă în desaga minții importante elemente de cultură generală, dar și de filozofie specifică unui anumit areal (China, India, Japonia, Franța ș.a). Listele detaliate de bibliografii de la finalul fiecărui capitol demonstrează acribia cu care autorul și-a construit parcursul (să nu uităm că a fost profesor la unul dintre importantele colegii de la Oxford – St. Antony – și decan pentru mai bine de un deceniu), păstrînd însă o privire de sus, capabilă să îmbrățișeze noianul de informații, fără a se lăsa copleșit de ele. Ambiția lui nu este de a adăuga un compendiu de istorie a umanității la cele deja existente, ci de a surprinde nuanțele intime ale realităților înscrise în durata lungă, ducînd mai departe proiectul inițiat de Philippe Ariès și Georges Duby, în Istoria vieții private (volume apărute în Franța între 1985 și 1987). El coboară dinspre națiuni și clase sociale înspre individ (înțeles ca o minoritate în sine, căci experiența de viață a fiecăruia este unică și irepetabilă). Povestea individuală (pe care o reconstruiește în urma interviurilor) este fereastra care se deschide spre o temă mult mai largă și spre toate variațiunile în care ea s-a întrupat de-a lungul timpului. Flirtează astfel cu microistoria practicată de Emmanuel Le Roy Ladurie (Montaillou, sat occitan de la 1294 pînă la 1324, vol. 1-2, Editura Meridiane, 1992) sau de Carlo Ginzburg (Brînza și viermii: universul unui morar din secolul al XVI-lea, Editura Nemira, 1997). Documentele scrise sînt înlocuite aici de mărturiile orale ale celor pe care îi descoase, cu ajutorul „unui meniu de întrebări“, căci pentru el marele mister existențial rămîne ceea ce se petrece în mințile altor oameni.
Într-o conferință TED al cărei subiect era arta de a fi un cuplu, Theodore Zeldin se definea folosind termenul de explorator a ceea ce poate fi făcut, dar nu a fost, pînă în prezent. Citirea și descifrarea trecutului rămîn pentru el bilete de acces la universul viitorului, în care esențiale consideră că vor fi interacțiunile, conversațiile cu miez, curiozitatea capabilă să împingă limitele cunoașterii actuale. Trecutul și viitorul, amintirea și proiecția, privirea care surprinde întregul sau cea care îmbrățișează detaliul, focalizarea pe individ sau pe comunitate – toate aceste elemente rînduite în structuri aparent opozitive reușesc să-i asigure autorului statutul unui Ianus bifrons, care topește în sine neliniștea contrariilor pentru a găsi soluții de a călători mai departe prin repetițiile (uneori surprinzătoare) ale existenței.