Intruziunea criminalităţii în domeniul politic

„Proprie epocii noastre este intruziunea masivă a criminalităţii în procesele politice. Şi prin aceasta înţeleg ceva care depăşeşte cu mult aceste crime, care îşi găsesc justificarea în raţiunea de stat. pretextînd ca sînt excepţii de la regulă. Aici, din contra, sîntem confruntaţi cu un stil de acţiune politică care este in sine criminal. Aceste afaceri de securitate naţională provin direct din noţiunea de raţiune de stat“. Aceste rînduri, care par şi astăzi foarte actuale, provin dintr-un interviu pe care Hannah Arendt l-a dat în 1974 lui Roger Errera. Atunci cînd Errera o chestionează pe Hannah Arendt asupra relaţiei dintre raţiunea de stat şi criminalitate, aceasta, referindu-se în primul rînd la situaţia dintr-o Americă încă marcată de scandalul Watergate, constată că folosirea raţiunii de stat permite prezenţa criminalităţii in spaţiul public. Arendt adaugă în continuare: „Noţiunea de securitate naţională este un produs adus din Europa. Bineînţeles că germanii, francezii sau italienii o consideră ca fiind perfect justificată pentru că au trăit mereu cu aceasta. Dar tocmai această moştenire europeană încerca revoluţia americană să o demoleze“.

Tocmai despre intruziunea criminalităţii în domeniul public pare a fi vorba atunci cînd scandalurile, precum Hexi Pharma, aduc în atenţia publicului relaţia dintre politică şi afaceri. În aceasta afacere, poate chiar mai mult decît în alte cazuri similare, se găseşte o serioasă doză de secret (de stat). Nu în numele raţiunii de stat este motivată, la noi, starea de excepţie pe care o reprezintă secretizarea unor documente privind informările SRI despre afacerile dubioase din sectorul sanitar? Şi dacă America – e adevărat, cea a lui Nixon, dar odată răul făcut cu greu mai poate fi înlăturat, dovadă starea de excepţie permanentizată impusă prin Patriot Act – nu a reuşit să împiedice această evoluţie, cum ar putea România să asigure transparenţa? Căci, dincolo de evenimente şi de teoria conspiraţiei, rămîne problema ridicată de Hannah Arendt: oare criminalitatea a pătruns adînc în domeniul politic pînă într-acolo încât l-a corupt iremediabil? Ce poate fi făcut pentru ca statul şi politica să depăşească acest impas?

Nu este vorba despre o fundătură în care s-ar afla doar România, ci de o situaţie generalizată, cu impunerea politicii-spectacol, acolo unde marketingul politic este mai important decît dezbaterea de idei. O stare pe care o putem observa cît se poate de clar în campania electorală pentru alegerile locale; ideile şi programele lipsesc cu desăvîrşire. Cum politica presupune un discurs cu sens, care ar trebui să determine acţiuni în vederea atingerii scopurilor, în absenţa ideilor şi planurilor, cum ar mai putea fi definite scopurile?

În aceste condiţii, scandalurile ţin loc de viaţă politică şi contribuie la compromiterea oricărei acţiunii publice. Scandalurile sînt însoţite inevitabil de teoria conspiraţiei! Este cît se poate de firesc. Doar astfel o viaţă politică lipsită de coerenţă pare a căpăta un sens. Doar că semnificaţia este afectată de grila de interpretare şi denaturează şi mai mult politica. În al doilea volum din Societatea deschisă şi duşmanii săi, Karl Popper demonstra că „teoria conspiraţională a societăţii“ este atît de populară, tocmai pentru că reuşeşte să explice fenomenele sociale prin „descoperirea“ acelor indivizi sau grupuri care ar avea interesul (de cele mai multe ori bine camuflat) ca un anumit fapt să se producă şi care ar fi planificat/ conspirat pentru realizarea sa. Pe un asemenea fundal, politica nu mai poate fi protejată de acţiunea cetăţenilor angajaţi care, transformaţi în consumatori de (social) media învederaţi, devin oarecum complici la penetrarea spaţiului public prin infracţionalitate. În egală măsură, şi tot de la Popper o ştim, politicienii ce eşuează în aplicarea unor programe „revoluţionare“, apelează la aceeaşi teorie a conspiraţiei pentru a explica insuccesul. Conjuncţia acelor două stări de spirit creează condiţiile propice pentru manifestarea atitudinilor contrare drepturilor omului şi democraţiei, văzute ca forme absolute ale conspiraţiei împotriva „interesului naţional“. Şi astfel raţiunea de stat aduce pe aceeaşi parte a baricadei „poporul“ şi „populiştii“.

Vorbim despre acelaşi mecanism politico-social, care – imediat după Al Doilea Război Mondial – a făcut posibile totalitarismele. De aproape două decenii, politicienii europeni au asistat impasabili la creşterea influenţei extremei drepte, iar atunci cînd fenomenul a devenit de masă, au preluat fără rezerve ideile acesteia. Deja, de la început deceniului trecut, odată cu fenomenul Pim Fortuyn din atît de liberala Olandă, (noul) discurs rasist şi-a găsit, în numele securităţii naţionale – înţeleasă ca protecţie a etnicităţii – un loc central în cetate.

Rasismul şi xenofobia deveneau locuri comune, exprimînd, nu-i aşa?, sentimentul de revoltă al „poporului“ împotriva politicii corecte. Cam în acelaşi timp, Jörg Haider în Austria (1999) şi Jean Marie le Pen în Franţa (2002) reuşeau rezultate spectaculoase în alegeri. Iar la noi, Corneliu Vadim Tudor, la alegerile prezidenţiale din 2000, atragea atenţia asupra unui fenomen asemănător. Dar Occidentul era încă adormit de prosperitate şi acest proces a fost privit ca unul benign. Se credea că democraţia europeană era suficient de matură pentru a rezista unor curente extremiste. După criză, iluziile s-au spulberat, dar deja criminalitatea care se infiltrase în inima domeniului politic, făcînd greu de aplicat vreun remediu.