„iocan înseamnă şi concurenţa valorii“

iocan este noua revistă de proză scurtă, o apariţie cu un format de tip carte, excelent realizat, după modelul revistei Granta din Marea Britanie. Realizată cu colaborare internaţională, iocan reuneşte o colecţie de 26 de proze cu stiluri, voci şi teme diferite, de la despărţiri sau începuturi, la aeroporturi şi regăsiri. Apar nume noi, româneşti, care promit să aducă în peisajul literar autohton un suflu proaspăt de proză scurtă de cea mai bună calitate. Întîlnim în primele pagini ale revistei cîteva nume sonore de prozatori – Truman Capote, W.B. Yeats și Dan Rhodes, iar în închiderea volumului, o proză de Ştefan Bănulescu. Revista se adresează nu doar pasionaţilor acestui gen literar, dar şi scriitorilor care îşi ţin prozele la sertar întrucît editurile refuză să îi publice. Are o apariţie trimestrială şi în curînd va exista posibilitatea achiziţionării publicaţiei în baza unor abonamente. În imagine, copertele I şi IV din primul număr al revistei iocan.(coperta şi fotografiile primului număr: Claudiu Popescu).

Apariţia unei reviste de proză scurtă în contextul în care anual dispar reviste literare nu poate fi decît un eveniment. Întîi pentru că e împotriva curentului (sîntem bombardaţi de festivaluri şi reviste de poezie, asta neînsemnînd că nu e nevoie – mare nevoie – de poezie, dar piaţa de carte, pentru cei care ştiu cum stă treaba, e conturată de proză, de-acolo încep statisticile şi micile adevăruri ale sistemului literar), apoi pentru că e o poveste bazată pe calitatea textului, nu pe numele persoanelor. Ceea ce a reuşit iocan în mai puţin de două luni de la lansare a uimit, dar a şi contrazis prejudecăţi. Nu, proza scurtă nu are mai puţin public, nu, editurile nu fac front comun împotriva publicării ei, nu, publicul nu e ceva indiferent, neimplicat, greu de atins. 2016 va fi reţinut cu siguranţă în istoria literară pentru apariţia revistei iocan şi dispariţia Galei Bun de Tipar. Despre revista care creşte-ntr-un număr cît altele-ntr-un an vom vorbi astăzi cu fondatorii ei.

 

Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Marius Chivu, Dan Pleşa. Scriitori cu vechi ştate, inclusiv pe partea de proză scurtă, editori de anduranţă, oameni care au riscat pe proza scurtă într-o invazie (nu întotdeauna benefică) de poezie. Oameni pricepuţi, care ştiu să scrie (contrar aparenţelor, o meserie este şi scrisul). Ce v-a mînat în povestea asta deloc simplă, deloc la modă? (răspunsul fiecăruia)

Florin Iaru: În cazul meu, e un vis vechi. Nu atît de vechi precum Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice, unde am citit, după lungi aşteptări, Solarisul lui Stanisław Lem, dar, oricum, e un vis bătrîn de zece ani. Am plecat de la o constatare statistică: avem, în România, 2.000 de poeţi activi, care publică non-stop, unde vrei şi unde nu vrei, dar dacă iei piaţa de proză românească la puricat, nu găseşti mai mult de 50 de nume, anual. Hai, 100. Adică, cam cîte cărţi de acest gen se publică în Franţa, pe zi. După ce tragi linie, admiţi, cu jumătate de gură, că mai mult de o jumătate nu merită citite, iar din cealaltă jumătate cu greu găseşti zece, care să-ţi şi placă (într-o anumită măsură). Dacă populaţia României ar fi cît a Teleormanului, aş fi de acord că asta-i situaţia. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Numai că blestemata de statistică îmi spune că ăsta e un fapt nu improbabil, ci imposibil. Ar trebui să avem, anual, între 500 şi 1000 de cărţi de proză. Atunci mi-am zis că tot ceea ce ne trebuie e o revistă, care să zgîrie dorinţa internă a oricărui scriitor, aşa cum scoica trebuie „rănită“ ca să producă o perlă. Apoi, inexistenţa unei portiţe de ieşire pentru scriitor duce la abandon, iar apariţia unui trofeu (şi sper ca iocan să fie un astfel de trofeu) va da jvunc orgoliului de autor. La fel e şi publicul. Se comportă ca un organ nefolosit: se atrofiază. Iată cercul vicios: nu e cerere, pentru că nu e ofertă, şi nu e ofertă, pentru că nu e cerere. Doar că mai departe nu am ştiut ce şi cum să fac. Somn uşor, dragă idee!

Apoi, odată ce am început cu Marius Chivu (şi cu Cristian Teodorescu, în paralel, cam în acelaşi timp) cursurile de scriere „creativă“, am luat contact cu Revista de povestiri, scoasă de Asociaţia Brain fitness, prin efortul Siminei Diaconu. Revista nu a avut succes, deşi era frumos desenată şi paginată. Nu discut cauzele. O vreme, ne-am gîndit să cumpărăm revista (din ce? – că sîntem, cum s-ar zice, săraci lipiţi), apoi ne-am gîndit la o altă formulă, care să stimuleze interesul publicului, de la zero. Tot în acelaşi timp, am descoperit printre cursanţi talente reale, ambiţii profesionale. Pînă azi, patru dintre ei au debutat în volum, dar după ceea ce ştiu şi am citit, mai vin patru în următoarea jumătate de an. Şi tot aşa. Oamenii ăştia nu au unde să publice. Revistele literare care fac asta nu publică debutanţi. Sau nu publică deloc. Poezii şi cronici literare sau autori cu „ştate“ vechi, dar care nu oferă nimic nou. Aşa că o revistă de proză (scurtă) părea tot mai tentantă. Prima dată ne-am gîndit la o revistă lunară, de 64 de pagini. Apoi a zburat puiul cu aţa. De ce? Asta implică un efort constant, o ciclicitate sufocantă şi atacarea unui monstru (public) adormit. Puteam falimenta în doi timpi şi trei mişcări. Nu există, deocamdată, atîţi prozatori în toată România.

Abia cînd am stat noi de vorbă şi cu Cristi Teodorescu, dar mai ales cu Dan Pleşa, am înţeles cîteva chestii simple, dar invizibile: resurse umane limitate (scriitori puţini), adresabilitate şi promovare proporţionale, calcul editorial, costuri, beneficii, timming. Un lucru bun nu se face doar visînd, ci visînd o zi şi muncind 90. Adică 3 luni. Din clipa aia, am înţeles: revista va fi trimestrială, va promova autori străini (în curs de publicare, cu texte inedite pentru publicul românesc) şi români. Şi va readuce în atenţia publicului autori români clasicizaţi, dar uitaţi sau intraţi într-un nemeritat con de umbră.

Cristian Teodorescu: Cînd ştiu cît de greu publică azi editurile importante un volum de proză scurtă, m-am gîndit că o asemenea revistă i-ar putea face pe autorii de proză scurtă să nu se mai simtă singuri pe lume şi nici condamnaţi să nu găsească un loc unde să publice decît după ce scriu un volum întreg – asta dacă au baftă. Recunosc însă că nu mă aşteptam să existe atît de mulţi autori de proză scurtă care să scrie bine.

Dan Pleşa: Curiozitatea. Şi încrederea în gustul literar al celor care formează „consiliul literar“ de selecţie. E adevărat că proza scurtă nu se vinde prea bine, dar o cauză este şi o selecţie de multe ori prea condescendentă, chestiune care duce uneori la volume de proză scurtă inegale valoric. Cum s-ar spune, era un cerc vicios: se vinde puţină proză scurtă, dar de multe ori proza scurtă publicată face compromisuri. iocan încearcă să propună o selecţie foarte riguroasă din punct de vedere literar. De multe ori, temele, stilul autorilor, soluţiile narative, personajele şi spaţiile din proza scurtă publicată în iocan pot fi sau nu pe placul tuturor cititorilor, dar este important ca acest gen de revistă să ofere o fotografie a ceea ce se scrie acum în România, şi se scrie bine. Cît de mare este publicul care vrea să citească aşa ceva vom afla după probabil vreo zece numere de revistă, şi abia după ce şi revista va demonstra că îşi ţine cuvîntul în ceea ce priveşte editarea riguroasă şi fără compromisuri.

Marius Chivu: Necesitatea de a forţa cîmpul literar românesc să redescopere şi să stimuleze producţia unui gen literar neglijat şi tratat cu mari prejudecăţi. Proza scurtă a fost dintotdeauna Cenuşăreasa literaturii, cel mai sărac dintre genuri: fără cine ştie ce tradiţie, fără edituri, fără festivaluri, fără premii, fără colocvii literare, fără reviste. De-a lungul ultimelor decenii, proza scurtă a fost abandonată şi de scriitori, şi de editori şi, aparent, şi de cititori. Dar noi ştiam că nevoia şi potenţialul existau, aşa că încercăm şi avem semne serioase că vom reuşi să vitalizăm acest gen. Numărul de texte trimise spre publicare pentru numărul doi s-a triplat.

De ce iocan? Mereu, cînd e vorba despre o revistă, dincolo de lista de colaboratori, principala problemă e legată de nume: o titulatură care să prindă uşor (mai ales la public). Cum s-a ajuns la iocan şi ce alte titluri au rămas în afara „poienii“?

Florin Iaru: He he, de asta sînt responsabili Marius (şi Dan). Eu, cu Cristi, mersesem pe 1001 articole. Dar ce e un nume?, ar întreba Julieta literară. Un nume devine ceva numai pentru că este cineva.

Dan Pleşa: Au fost o listă lungă de nume şi cîteva interminabile şedinţe de redacţie în care s-au făcut, între cei care trebuiau să pună punctul pe i(-ul iocanului), alianţe şi paralianţe, în funcţie de gusturile momentului. iocan a învins alte nume, probabil aproape la fel de bune, în primul rînd pentru că era scurt şi dintr-un cuvînt şi pentru că, la verificările în al doilea cerc de cunoscuţi, „care nume ar fi mai bun dintre“ era bine primit, şi mai bine primit.

Marius Chivu: Pentru că e scurt, puternic, memorabil şi cu potenţial simbolic.

Cristian Teodorescu: Iocan a fost propunerea lui Marius, de la prima şedinţă pentru stabilirea numelui revistei. Suna bine şi chiar dacă Iaru şi eu aveam alte propuneri, am căzut de acord ca ăsta să-i fie numele.

O posibilă nouă generaţie de prozatori

La început, a fost Revista de povestiri, o iniţiativă cumva temerară, care combina interesul pentru proza scurtă cu acele cursuri pe la care au trecut (deja) peste 100 de aspiranţi la gloria literară. Poate fi vorba despre prima generaţie de scriitori care nu mai aşteaptă după locomotivele tradiţionale (boomul atît de invocat în 2004 să nu uităm că a fost cumva rodul aşteptării şi-al unei degringolade editoriale generalizate, chiar al lipsei de interes pentru scriitorul român contemporan). Fiecare sigur a învăţat cîte ceva din aceste cursuri. Ce rămîne după 4 ani de muncă pe text?

Florin Iaru: Despre Revista de povestiri am vorbit. O idee bună, care a murit. Cum mor multe idei şi stele. Cursurile, însă, au fost o (mai multe) experienţă(e) de neuitat. Mai mult decît experienţă, e sentimentul. Vezi cu ochii tăi cum iese din ascunzătoare un artist ascuns. Timid. Ambiţios, dar singuratic. Pierdut într-o masă de prozaic şi convenţional. Nesigur (aşa cum trebuie să fie orice căutător de aur).

Problema lor era asta: nu găseau nici oglinda în care să se privească, nici urechea care să-i asculte. Îmi imaginez cum se vor fi simţit membrii Junimii la auzul primei povestiri a lui Creangă. Mai mult, cursanţii noştri erau copleşiţi de prejudecăţile lumii contemporane lor, în care se învîrteau, care promovează literatura-gunoi. Ceea ce am făcut (dacă am făcut) au fost două lucruri: cinstea autorului (să vorbească despre ce ştie sau înţelege) şi adecvarea stilistică (folosirea eficientă a limbajului).

Asta cred că au învăţat. Dacă nu mă crezi, întreabă-i.

Cristian Teodorescu: În cazul meu, n-au fost patru ani, ci doar doi, fiindcă tinerele organizatoare ale acestor cursuri nu numai de creative writing, ci şi de scenaristică de film au fost absorbite ulterior de proiectele lor cinematografice. Trei dintre foştii mei cursanţi au publicat cîte un volum, dintre care două nu sînt de proză. De altfel, autoarele lor mi-au şi spus, de la bun început, la ce lucrau. Pe ceilalţi îi aştept.

Marius Chivu: Ce rămîne după patru ani de muncă pe text? O posibilă nouă generaţie de prozatori. Căci ne place să credem că aceste cursuri de creative reading ţinute de mine şi de Florin au ajutat deja pe cîţiva să debuteze la un nivel bun, unii chiar la o editură mare precum Polirom (Anca Vieru şi Tudor Ganea). Urmează şi alţii. Aşa că aceste roade, după patru ani de cursuri, ne-au obligat cumva, după încetarea apariţiei Revistei de povestiri, să punem în practică un alt concept de revistă, inspirat de celebra Granta, la care ne gîndeam  de foarte multă vreme, dar pentru care nu ştiam cît de fertil este solul: o revistă unde scriitori aspiranţi buni să aibă unde să publice, înainte de a avea gata un manuscris, alături de autori străini clasici şi contemporani. Ţin să precizez însă că acest atelier de creative writing, pe care eu şi Florin îl ţinem în continuare, nu este legat de revista iocan. Sînt două proiecte separate: nu trebuie şi nici nu e necesar să fi făcut cursul pentru a publica în iocan. Revista e deschisă oricui, deopotrivă aspiranţilor şi consacraţilor, din Bucureşti, din provincie, din Republica Moldova.

Ce nume de autori putem spune în acest moment? Unii au publicat în volum (s-a grăbit cineva?), alţii sînt în paginare pentru volume individuale. Pe cine mizaţi în acest moment?

Florin Iaru: Nu aş vrea să vorbesc despre cei care s-au grăbit. Regretă – sper – şi acum. Pentru că „lumea literară“ e fără milă. Dintre cei care au publicat – şi pe care îi cunosc – îi remarc pe Anca Vieru (un debut tîrziu, nu ştiu ce mama dracului a aşteptat pînă acum), pe Irina Georgescu, pe Tudor Ganea. Ei mi-au fost cursanţi. Dar îi aştept cu mare încredere pe Iulia Gherasim, Gia Şerban, Diana Bădica, Ana Alexandrescu, Ion Pleşa, Rebeca Turcuş, Bogdan Răileanu, George Moise (dar pe el nu-l pun, pentru că deja debutase). Asta la o primă privire. E mult? E puţin? Eu cred că e foarte bine.

Marius Chivu: Pe unii am mizat şi au confirmat, alţii au fost o surpriză (chiar şi pentru noi), iar alţii vor fi în curînd sau mai încolo o surpriză pentru toată lumea. Fiecare dintre noi crede foarte mult în cîte cineva, şi această dimensiune de scouting şi coaching literar este ceva ce nu mă gîndeam că îmi va aduce atîta satisfacţie. Pentru că vedem, în decursul cîtorva luni, cum unii dintre cursanţi fac progrese uluitoare, sînt de nerecunoscut la final, li s-a deschis mintea, au descoperit autori necunoscuţi înainte, pentru care au făcut adevărate pasiuni, au prins încredere în sine şi poftă deopotrivă de citit şi de scris. Pentru că noi, în aceste cursuri, încercăm să‑i învăţăm două lucruri în principal: cum să citească şi cum să NU scrie. De aici încolo, rămîn efortul, ambiţia şi talentul lor.

Cristian Teodorescu: Evident că mizez pe fosta mea elevă, Ioana Creţoiu, căreia i-a apărut primul volum la Polirom şi care nu a publicat (deocamdată) în iocan, dar şi pe toţi cei care au ieşit în această revistă, chiar dacă deocamdată unii dintre ei n-au gata volume individuale.

 

Cursanţii nu vin dinspre umanioare, dimpotrivă

Mi se pare sau cursanţii nu vin dinspre zona filologică? Se simte că se schimbă ceva. Nu mai vorbim de un interes (din păcate) din partea studenţilor filologi (poate că nu e doar vina lor, poate că mitologia cenaclurilor nu mai funcţionează, poate că mediul literar actual e prea blocat în propriile neputinţe, lupte interne, şi mecanismul s-a blocat). Sînt oameni care n-au avut contact cu războaiele literare, care nu s-au lovit de meschinăriile breslei şi pentru care nu mai contează decît scrisul. Care sînt sfaturile concrete pe care le daţi? Ţin şi de a publica într-un anume loc? (Pentru difuzare sau vizibilitate, dar ce ne facem dacă tocmai acele edituri au refuzat să publice proză scurtă pe motiv că nu se vinde?)

Florin Iaru: Nu, sau doar într-o mică măsură. Şi e foarte bine. Pentru că „filologia“ omoară omenia. Adică formalizează scrisul, omorînd un element-cheie: autenticitatea şi inovaţia. În ceea ce-i priveşte pe studenţii filologi, nu cunosc nimic alt­ceva decît faptul că a scăzut concurenţa. Pentru că un profesor de română e pielea p… Vai de mama lui. Cum să se mai preocupe de literatură? Poate doar dacă are un orgoliu mai mare decît propria persoană. Glumesc. Pentru a scrie literatură (proză), eu cred că trebuie să ai tangenţe cu lumea largă, cu o realitate încă necunoscută filologilor.

Dan Pleşa: Revista iocan nu este, cum ar putea să pară cuiva, fanzinul unor ateliere de scriere creativă. Că au existat nişte texte provenite din această zonă se datorează faptului că scriitorii de acolo aveau texte proaspete pe care de-abia aşteptau să le propună cuiva. Sînt mulţi scriitori care practică proza scurtă, dar care nu au apucat să-i trimită revistei tocmai pentru că scriitorul de proză scurtă autohton scrie doar pentru volum, altfel nu are unde publica. Şi speram ca revista să schimbe această paradigmă.

Marius Chivu: Cursanţii nu vin dispre umanioare, dimpotrivă; sînt corporatişti IT-işti, ingineri, publicitari, avocaţi. Şi da, nu cunosc mizeriile din mediul literar, pe ei îi interesează doar scrisul, iar noi încercăm să le scoatem din cap orice ţine de nevoia de instituţii şi de politici literare, de mirajul premiilor sau al traducerilor. Sfatul nostru este să nu se grăbească să publice, să se mai antreneze, să muncească mult la manuscrise, să le depună doar la editurile bune, niciodată să nu publice pe banii lor… Da, editurile au fost şi sînt reticente faţă de volumele de proză scurtă, dar dacă acestea sînt realmente bune, le vor publica. S-a văzut asta. Iar dacă iocan va deschide şi va menţine apetitul cititorilor faţă de proza scurtă, editurile ne vor urma. Să ne gîndim doar la acest fapt: primul număr din iocan s-a vîndut, la preţul mediu al unei cărţi, într-un tiraj comparabil cu tirajul romanelor scoase la edituri.

Cristian Teodorescu: Unii vin dinspre filologie – tot mai puţini, e drept –, dar cei mai mulţi vin dinspre alte „domenii“, cu experienţe care sînt de o noutate neaşteptată şi care, sînt convins, vor stîrni interesul cititorilor din zone profesionale care pînă de curînd păreau opace la literatură. Marele merit al lui iocan e că aşteaptă texte, nu CV-uri însoţite de texte. Şi nu cere recomandări din partea autorilor cunoscuţi sau a criticilor pentru a lua în seamă un autor. Ceea ce-l recomandă, pentru apariţia în iocan, pe un autor de proză scurtă e povestirea pe care ne-o trimite.

S-a epuizat al doilea tiraj din primul număr

Am reţinut, din alte intervenţii, că nu veţi face rabat de la calitate şi că lucraţi cu oameni care acceptă să li se lucreze pe texte (mai ales acum cînd, în România, redactorii de carte devin o raritate). Vă gîndiţi (cel puţin în on line) la o poştă a redacţiei sau veţi primi doar textele suficient de bune încît să intre-n calcul pentru publicare, şi se va lucra doar pe ele?

Florin Iaru: Aoleu! Cum adică să facem rabat de la calitate? (Calitatea însemnînd un text impecabil, bine structurat, original.) Cine crede că aici vom face protecţii, pile, relaţii nu înţelege cum merg lucrurile. Publicul te dă cu capul de pereţi de vezi scîntei verzi. Dar, în acelaşi timp, cine crede că un text e perfect doar pentru că e scris de propria sa persoană e un prost fudul. Autorul scapă hăţurile cînd îi e lumea mai dragă. Noi vrem să reinventăm profesiunea de redactor. Omul care înţelege ce se scrie şi unde şi de ce se greşeşte. Şi o spune deschis, spre binele autorului. Nu că ar vrea el să se împăuneze, ci doar să scoată la lumină un text bun. Cînd un redactor „intră pe text“, el nu rescrie şi nici nu dă soluţii. Ăla e un violator. Redactorul bun spune doar ce nu merge. Ce e confuz. Ce e îngroşat, scăpat, neclar, redundant. Atît de simplu.

Dan Pleşa: E păcat ca un text să fie la un fir de păr apropiere de calitatea de „publicabil“, sau să aibă certificarea de „text bun“, şi să fie ratat din graba unei redactări neîngrijite sau din pricina orgoliului unui autor puţin prea „intrat“ în opera proprie încît să vadă relaxat, cu privirea din afară care de multe ori ajută succesul. Există undeva, şi e foarte normală, încăpăţînarea de creator a scriitorului. Doar că sînt momente în care aceasta poate fi distructivă, şi aici, în momentele în care se poate, intervine filtrul redacţiei. Uneori intervenţia poate fi nesemnificativă, alteori… poate fi doar o schimbare de centru de greutate a unei proze, care poate salva un text. Despre o poştă a redacţiei încă nu. Acum nu e momentul.

Cristian Teodorescu: Cu o „Poştă a redacţiei“, n-am face altceva decît să reluăm experienţele nefericite ale revistelor literare de la noi, în care deţinătorii acestei rubrici se joacă cu nervii şi cu aşteptările autorilor. Iar uneori îi mai iau şi peste picior. Cînd nu e cazul, de pildă, ca un autor să insiste, mi se pare mai onest din partea noastră să-i trimitem un mesaj personal, nu să-i spunem asta la Poşta redacţiei. Fiindcă dacă cineva are încredere în noi, nu trebuie să ne folosim de această încredere pentru a-l expune pe acel cineva efectelor unui refuz public.

Care a fost primul tiraj? Ce speranţe existau iniţial? Veţi merge în continuare pe abonamente?

Cristian Teodorescu: Primul tiraj ar fi trebuit să fie, iniţial, de o mie de exemplare. Dan Pleşa e cel care a riscat, din partea Editurii Vellant, să mergem la 1.500 de exemplare.  Dan a avut nas bun. S-a vîndut şi al doilea tiraj, şi cititorii din ţară, care au auzit de iocan, ne întreabă unde pot găsi revista. Pînă la abonamente, însă, trebuie să vedem cum merg vînzările la liber şi cîţi dintre cititorii noştri vor să se aboneze la Iocan.

Marius Chivu: Nici noi nu ştiam la cît să ne aruncăm cu tirajul iniţial, dar s-a dovedit că speranţele noastre erau îndreptăţite.

Dan Pleşa: Acum, după ce-am suplimentat primul tiraj, încercăm să abordăm toate canalele de distribuţie pentru a ajunge la toţi iubitorii de proză scurtă.

Trebuie subliniat fairplay-ul redacţional, faptul că aţi publicat texte în avanpremieră, practic ajutînd editurile. Cît va conta relaţia cu editurile şi cum intenţionaţi să păstraţi un echilibru (inexistent în librării, unde ştim că la raft ajung mai greu cei fără un spate asigurat)?

Dan Pleşa: La fel trebuie să remarcăm simpatia, care trece de invidiile concurenţiale, cu care a fost privită apariţia revistei. Poate şi pentru că toată lumea care iubeşte literatura contemporană vrea să o ajute, să o promoveze şi, mai important, să se facă ceva, şi bine, nu cine o face. Echilibrul va fi făcut, sperăm noi, de valoarea textelor pe care le vom publica. E ca pe vremuri la facultate: sînt doar trei-patru locuri şi se poate pica şi cu media 9.50.

Marius Chivu: Aş folosi cuvîntul normalitate mai degrabă decît fairplay, dat fiind că e vorba de un interes comun. Noi ne dorim ca editurile să publice cît mai multă proză scurtă bună, românească sau în traducere, iar editurile au nevoie de o astfel de presă/publicaţie, care să-i stîrnească pe cititori, iar pe scriitori să-i stimuleze. Revista şi editurile sînt organe în acelaşi corp.

Cristian Teodorescu: Cum adică am ajutat editurile publicînd texte în avanpremieră? De vreme ce noi vrem, cu iocan, să scoatem în faţă proza scurtă, e normal să sprijinim şi editurile care o publică. Şi e la fel de normal ca iocan să devină, cînd e cazul, o garanţie pentru valoarea volumelor de povestiri pe care le scot editurile.

Florin Iaru: Măria Sa textul nu are nevoie de recomandări sau de un CV. Un scriitor renumit poate da un rateu, iar un necunoscut poate da o capodoperă. Poate singura. Ce facem? Închidem ochii? Las’ că vine Măria Sa, publicul, şi dă o smetie. În ceea ce priveşte relaţia cu editurile, eu sper ca editurile să înţeleagă faptul că noi nu profităm de traducerile sau de efortul lor financiar, ci, dimpotrivă, încercăm să-i trezim interesul cititorului. Aşadar, ca în biologie, avem un caz de simbioză. Sper să ţină mai mult decît Pagurus cu Actinia. 🙂

Florin Iaru a fost responsabilul primului număr. Se va schimba această responsabilitate de la număr la număr?

Dan Pleşa: Da, fiecare număr va fi „curatoriat“ prin rotaţie de unul dintre cei trei fondatori.

Florin Iaru: Aşa e normal. Fiecare număr e expresia plăcerilor şi a neplăcerilor unui redactor. Dar, chiar şi aşa, el dă mai departe, la citit, şi texte care nu l-au convins, dar care i-au trezit curiozitatea. Cuvîntul final e al majorităţii. 2 din 3. Simplu.

Cristian Teodorescu: De la început ne-am propus ca fiecare dintre noi, Iaru, Marius Chivu şi subsemnatul, să răspundă de cîte un număr. Ceea ce nu înseamnă că fiecare responsabil de număr nu se consultă cu ceilalţi. Citim, discutăm, aşa că fiecare responsabil de număr are şi girul celorlalţi înainte de apariţia revistei.

Cum veţi împăca dorinţa atîtor scriitori de a apărea în revistă? Se vor repeta semnăturile?

Florin Iaru: Nu o vom împăca. Nu ne interesează. Dacă textul e bun, va apărea, poate nu în numărul următor, dar nu e grabă. Doar dacă e foarte bun, îţi spun, va apărea. Atît. Fiecare e responsabil pentru ceea ce scrie. Datoria noastră (morală) e să arătăm că se poate.

Cristian Teodorescu: Sper că nu va exista vreo povestire foarte bună care să aibă prea mult de aşteptat. Adică dacă un autor, care a publicat în primul sau în cel de-al doilea număr, ne trimite pentru numărul următor o povestire extraordinară, nu-l vom lăsa să aştepte. Căci iocan înseamnă şi concurenţa valorii. Aşa că, dacă vom publica peste rînd, adică după cel puţin patru numere din iocan, un autor recent publicat, asta va însemna că autorul acelei povestiri a dat lovitura.

Dan Pleşa: Prima grilă va fi cea valorică. În cazul în care pot apărea frustrări sau nemuţumiri, există o persoană juridică, Editura Vellant, editorul publicaţiei, care îşi va asuma supărarea autorilor refuzaţi. E mai simplu ca o persoană juridică să suporte animozitatea şi să-i debaraseze pe scriitori simpatici şi joviali care fac revista de antipatii colegiale. Se vor repeta semnături, la urma urmei revista vrea să publice cele mai bune proze scrise în română, însă pentru a da o dinamică revistei am hotărît să nu existe apariţii în numere consecutive.

Concurenţă între autori români şi clasici universali

Clasici universali, autori români tineri (debutul trebuie mereu încurajat), dar şi scriitori români ale căror cărţi (din motive stupide) nu sînt suficient cunoscute. Se va păstra distribuţia aceasta?

Florin Iaru: Hotărîrile le luăm văzînd şi făcînd. Sau tăcînd. Deocamdată, ne convine cum am făcut, pentru că şi răspunsurile venite de la cititori au fost OK.

Dan Pleşa: Teoretic, da, ca orice lucru care vrem să fie cît mai bine făcut, vom fi foarte atenţi la lucrurile bune care pot fi adăugate şi pe care nu le-am sesizat la primul număr. Iocan este un proiect deschis şi nu vrem să rămînă pietrificat.

Marius Chivu: Ţinem mult să debutăm tineri sau mai puţin tineri, care pînă acum nu aveau reviste unde să publice povestiri. E nevoie să-şi facă mîna, să vadă cum e să lucreze cu redactorul, să primească feedback de la cititori, să fie plătiţi. Cred că, în destinul literar al multora, iocan va însemna ceva într-o zi! Dar la fel de mult ţinem să redescoperim tradiţia, să‑i revizităm pe maeştrii uitaţi sau prea puţin cunoscuţi.

Cristian Teodorescu: Se va păstra cel puţin pînă cînd proza scurtă românească de azi va fi privită de cititori ca fiind la fel de bine scrisă şi de importantă precum povestirile autorilor străini şi cele ale clasicilor noştri. Dar chiar şi atunci, iocan  va continua să stimuleze concurenţa prozatorilor români cu mari autori din lumea largă, căci dacă rămînem noi, între noi, ne vom întoarce la suficienţa de pe vremea lui Ceauşescu sau, mai rău, vom descoperi, din nou, că literatura universală a trecut pe lîngă noi, fără să ştim.

iocan arată bine şi grafic. Un fotograf invitat la fiecare număr, un format atractiv, o copertă cartonată, o apariţie trimestrială. Mai mult, recent, aţi obţinut şi-o finanţare de la AFCN, ceea ce înseamnă că veţi putea plăti şi colaborările, ceea ce sigur e un obiectiv imediat. Să ne aşteptăm la un festival?

Marius Chivu: Da. Şi nu numai la un festival. Avem multe planuri, dacă cititorii, scriitorii, editurile, finanţatorii vor fi alături de noi.

Florin Iaru: Da, să vă aşteptaţi. Sperăm să putem organiza un festival de proză scurtă est-europeană, de capul nostru sau în colaborare. Făcut ca la carte. Cu lecturi publice, onorarii, proiecţii, invitaţi de la edituri, traducători, discuţii.

Colaborările le plătim de la primul număr, să ştii. Asta a fost de la început primul punct în redacţie. Munca şi talentul autorului se plătesc. Eu sper ca, de pe la numărul 5 sau 6, să‑i putem da unui autor cît primeşte altul pe o carte întreagă. Dar, pentru asta, trebuie ca revista să sară de 5.000 de exemplare şi să devină o publicaţie de referinţă şi peste hotare.

Cristian Teodorescu: iocan îşi plăteşte colaboratorii încă de la primul număr, adică dinainte de a fi primit  finanţarea de la AFCN. Chiar dacă, deocamdată, colaboratorii noştri nu se pot lăuda decît că au fost plătiţi cuviincios de iocan, spre deosebire de revistele care le cer să se mulţumească cu gloria de a fi publicaţi, sperăm că vom putea plăti drepturi de autor din ce în ce mai mari, astfel încît prozatorul român să nu mai aibă impresia că participă la o competiţie a gloriei fără bani. Altfel, vă puteţi aştepta la mai mult decît la un festival.

Cum vedeţi proiectul iocan peste un an, la nr. 5, să zicem? Pentru că, după un aşa de mare succes de piaţă (neobiş­nuit pentru amorţita piaţă de carte românească), e clar că se-adaugă multe din mers şi că vorbim de un eveniment care poate schimba multe din obiceiurile pămîntului literar.

Marius Chivu: Deocamdată, vrem să le luăm pe rînd. Tot ce vă putem promite e că n-o să vă plictisiţi cu revista asta. Între timp, urmăriţi-ne nu doar pe Facebook, dar şi pe Instagram: sîntem prima revistă literară românească pe hîrtie care are cont de Instagram, unde recomandăm zilnic autori de proză scurtă, români şi străini, noi şi vechi, cărţi găsite prin anticariate, noi apariţii editoriale, alte reviste de gen etc.

Cristian Teodorescu: Pe moment, mă interesează ca numărul doi din Iocan să fie cel puţin la fel de bine primit ca şi primul şi, dacă se poate, să se bucure de o curiozitate suplimentară din partea cititorilor. Şi cum eu sînt responsabilul celui de‑al doilea număr, daţi-mi voie să amestec entuziasmul, după apariţia primului număr, cu speranţele mele privindu-l cel de-al doilea.

Florin Iaru: Eu o văd pe la numărul 40, cît sper să mai trăiesc.

1. Tiraj: 10-15.000;
2. 15-20 autori pe număr, dintre care măcar 1/3 debutanţi;
3. Colaborări cu reviste de profil din străinătate (şi traduceri ale autorilor români);
4. Colaborări cu ţările est şi central europene, pentru ediţii româneşti:
5. Filme, emisiuni (poate una dedicată, la o televiziune normală), rubrici permanente;
6. Premii anuale, pentru debut;
7. Un mare premiu naţional, de proză.

Mă rog, asta e ceea ce văd eu..

 

 

Interviu realizat de un cristian