Ion Barbu si poezia care (nu) se intelege

Cind, in 1934, intr-un capitol dedicat „bolilor literare“, N. Iorga evalua Joc secund la nivelul unor „versuri de un neinteligibil absolut“, lucrurile pareau evidente in privinta receptarii lui Ion Barbu: un mare poet, neinteles de un istoric literar tendentios. In fond, un alt capitol al lui Iorga din a sa Istorie a literaturii romanesti contemporane se intitula, combativ si justitiar, Lupta cu modernismul, iar „ciudateniile“ intunecate ale lui Ion Barbu (alaturi de productiile „perverse“ ale lui Macedonski, de cele „scirbos-ordinare“ ale lui Arghezi si de cele „bolnave“ ale lui Blaga) nu aveau cum sa razbeasca in lumina si curatenia canonului etic promovat de un istoric literar pasunist. Dupa „marile inaltimi filozofice ale debutului“, Barbu se prabusea in obscuritatea unei literaturi pe cit de triviale, pe atit de incomprehensibile. Asemenea afirmatii stirnesc si astazi frisoane de ris sau mirare: amuzati ori iritati, privim cu indreptatita condescendenta cum literatura vazuta de Iorga se sufoca in chingile unei morale de tribunal judetean. La urma urmei, cine mai poate folosi judecata lui Iorga ca punct credibil de plecare pentru o discutie pe tema (in)inteligibilitatii poeziei lui Ion Barbu, cind critica literara a decantat deja calitatile „pure“ ale liricii barbiene, garantindu-i autorului accesul la eternitatea […]