Ion D. Sîrbu în socialismul real

  S-a discutat abundent, după 1990, despre „colaboraţionismul“ unor scriitori români şi al românilor înşişi, în timpul regimului comunist. În mod frecvent, el a fost contrapus, ca exemplu negativ, unei lecţii pe care polonezii, maghiarii şi alte comunităţi naţionale din lagărul socialist au oferit-o prin curaj individual şi articulare civică. În timp ce lecţia altora era frumoasă, exemplul „nostru“ era dezamăgitor şi întristător – prilej pentru evaluatorii postrevoluţionari de a glosa pe marginea laşităţii comunităţii şi intelectualităţii noastre.   Primul lucru care trebuie spus despre acest dur calificativ este că el nu cuplează cu momentul ori cu intervalul în care formularea lui ar fi comportat riscuri.   Putem fi de acord cu teza laşităţii tuturor românilor pe durata socialismului real, cu condiţia ca apărătorul tezei respective să o fi susţinut, public, atunci, nu ulterior, cu întregul curaj al opiniei şi expresiei ce le-ar fi lipsit tuturor celorlalţi. Anticomunismul vocal românesc trebuia să fie vocal în timpul comunismului românesc, nu după Revoluţie. Timp ar fi fost: din 1948 pînă în 1989. Al doilea aspect ce merită examinat dincolo de poziţionarea curajosului post-festum în cîmpul problematicii abordate este evidenţiat tocmai de seria („noi“, „ai noştri“, „al nostru“) la care el se referă. […]