Ipochimenul sînt eu

Ca şi cum ne-am mai fi îndoit de bizantinismul endemic din cultura română, în ultimul număr al unei reviste cîndva de renume, România literară, editorialistul mă gratulează, fără să-mi dea numele, cu apelativul „ipochimen“. Astfel, el nu face altceva decît să mă pună, fără voia mea, alături de un poet portughez atît de nemulţumit cu identitatea servită de părinţi, încît a experimentat teribilist cu pseudonimele, pînă cînd s-a fixat asupra unuia: Pessoa. Căci exact asta înseamnă ipochimen: „persoană“. Artificiul retoric dindărătul apelativului este atît de fragil, încît trădează, pe de o parte, substanţa publicului căruia i se adresează editorialistul, iar pe de altă parte, nevoia disperată de a mima superioritatea, astfel încît să poată minimaliza, de la înălţime, problemele semnalate de mine în articolul „Devoratorii de sfinţi“ din Observator cultural, nr. 238.   Parcă îl şi vedeam pe editorialist stînd precum chir Andronache Tuzluc, înfipt în caftan şi cu mîinile la pafta, în faţa unui grup de amărăşteni, dînd vina pentru recoltele slabe din ultimii ani pe… ipochimen. Gloata, neştiind ce-i acela, va fi schimbat degrabă indignarea pe haz, abia ţinîndu-şi burţile de rîs. Şi, astfel, socotelile se vor fi încheiat, nimeni nu va mai fi pomenit de recolte… Ca […]