Yuval Noah Harari, în excelenta lui carte Scurtă istorie a omenirii, demonstrează că principala trăsătură a diferenţierii între specia Homo sapiens sapiens şi celelalte specii străvechi de oameni (Denisova, Neanderthal etc.) a fost… bîrfa. Generarea de zvonuri, colportarea lor, trocul de informaţii subiective şi mai ales „orgasmul“ împărtăşirii şi trăirii sociale a acestora au făcut diferenţa între o specie destinată extincţiei şi una livrată performării culturale. Bîrfa, adică un gen de comunicare socială subiectivă, creativă şi vitală, ca formă a celui mai performant liant între oameni, unul ce evocă prezenţa-în-absenţă şi proiectează viitorul în registrul prezentului.
După bîrfă, ipocrizia
Din punctul meu de vedere, adică al unui cetăţean trăitor într-un stat despre care se spune că ar fi unul de drept, într-o republică democratică, în care principiile şi realităţile economiei de piaţă au triumfat, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fiind reglementate şi apărate de legile organice şi de Constituţie, diferenţa dintre un bun sălbatic (în sens rousseauist) şi un om aşa-zis civilizat (recte postmodern, respectiv contemporan) stă în rafinarea… ipocriziei. Antropologic, este evident că rafinamentul bunurilor simbolice defineşte şi viaţa unui trib amazonian. Doar că acesta este mai puţin elaborat, în sensul unei artificializări mai slabe (ceea ce în sine, moralmente, nu e deloc rău!). Pentru un bun sălbatic, zeii chiar există, deşi nu se manifestă direct şi explicit. Pentru un subiect urban occidental, zeii sînt o ficţiune, necesară sau nu; în schimb, mitul zeilor e genul de construcţie intelectuală fără de care nimic nu e posibil. (Zeii nu sînt neapărat plăsmuiri antropomorfice, automobilul 4×4, smartphonul şi satelitul de telecomunicaţii fiind, la limită, substituenţi perfecţi ai zeităţilor.)
Distincţia între o populaţie tribală din junglă şi o comunitate urbană din Vestul european stă, pînă la urmă, în gradul de ipocrizie socială, adică în perfecţionarea jocurilor simbolice şi în ajustarea într-un singur sens a raporturilor de putere. Un şef de trib sau un şaman, dacă nu performează în sensul aşteptărilor alimentare, religioase sau de securitate, ale tribului, vor fi rapid eliminaţi din statutul lor de putere şi înlocuiţi cu alţii mai potenţi (sau mai norocoşi). Într-o societate aşa-zis civilizată, înlocuirea prin alegeri prezumat libere a inşilor care au vădit incompetenţă sau rea-credinţă în gestionarea treburilor publice, centrale sau locale, se face nominal, căci ideologic marja de acţiune este drastic limitată, pînă şi distincţia între tradiţionalele paradigme de dreapta şi stînga devenind maladiv de şchioapă. Se schimbă persoana, nu şi comportamentul, care e dictat de raţiuni de partid şi de pricini privind interesele financiare. Partidul contemporan nu e altceva decît o anexă a unui grup financiaro-corporatist. Cine crede altceva înseamnă că are motive solide să o facă, unele cuantificabile în contul bancar personal. Dar să nu dezvoltăm acest subiect…
Ca urmare, ipocrizia stă drept fundament al relaţiilor sociale, indiferent de domeniu: politic, economic, cultural, religios, sportiv etc. Să spui ce eşti convins că e bine, în sensul obţinerii rezultatelor dorite, iar nu ce gîndeşti cu-adevărat, dacă acest lucru îţi primejduieşte interesele – asta înţeleg eu prin ipocrizie ca formă a liantului social.
Şcoala ca scenă a ipocriziei ‒ aspecte formale
Să luăm drept exemplu cîteva aspecte (ele sînt cu mult mai numeroase!) ale disfuncţionalităţii cazului românesc. În realitatea ficţională a statului de drept băştinaş se afirmă, potrivit cu legea, că învăţămîntul este obligatoriu şi gratuit. Trec peste obligativitatea pe care unele comunităţi cu reflexe tribale (şi nu numai) o interpretează extrem de original. La drept vorbind, cînd m-am dus să-mi fac o copie după o cheie de apartament, micul întreprinzător care îmi executa comanda nu avea mai mult de 13-14 ani. Ar fi trebuit să fie la ore atunci cînd lucra pentru mine. Pentru familia sa, a-l pune la lucru era o chestiune de supravieţuire economică. Iar acest fapt se petrecea în inima Bucureştilor, în Piaţa Sf. Gheorghe, nu la Pojorîta în pădure. Exploatarea copiilor? Fireşte, o ficţiune demnă de veacul al XIX-lea!
Cît priveşte gratuitatea, să recapitulăm: o şcoală centrală din Capitală nu le oferă manuale elevilor de clasa a şasea, cu toate că legea este clară în acest sens, fie ele manualele şi folosite. Sala de clasă este neîntreţinută: nezugrăvită, fără cuier, cu uşa sfărîmată. Nici măcar minima ipocrizie a unei curăţenii formale nu mai este respectată. Mizerie peste tot. Noi, părinţii, trebuie să ne ocupăm de tot. Dar neoficial, deoarece celebrul „fond al clasei“ a fost eliminat prin lege, fiind interzisă colectarea de bani din partea părinţilor pentru diferitele nevoi ale comunităţii de elevi. Ipocrizie? Fireşte!
Şcoala ca scenă a ipocriziei ‒ aspecte de conţinut
În urma trecerii la ora de iarnă, copilul meu începe cursurile la ora 12 şi termină orele pe la 5 sau 6 după-amiază. În UE, România e singura ţară care mai practică o asemenea viziune. Răspunsul e simplu: sînt prea mulţi elevi, nu sînt clase (spaţii) destule. (Şcoli şi spitale, autostrăzi şi parcări nu construim, dar hîrburi de avioane şi vechituri de corvete militare achiziţionăm pe miliarde de euro, sigur că da! În plus, zidim cu entuziasm biserici! Să fie primite, toate!) Însă nici aşa saga nu este gata. La şcoala menţionată, clasele a şasea umblă în bejenie după spaţii de clasă libere, pentru că locul lor de drept (cel mobilat, reparat şi curăţat de părinţi) este ocupat de alţi… colegi. Uneori, căutarea durează chiar şi o jumătate de oră. Mai nou, după trecerea la ora de iarnă, durata orelor de curs a fost micşorată cu cinci minute, ceea ce practic, în condiţiile date de transhumanţă, înseamnă uneori chiar 10 minute pierdute. Materia este aceeaşi, programa aşijderea. Copiii pierd. Salariile profesorilor sînt intacte. România progresează neîntrerupt.
Fiind mai catolic decît papa, verific caietul de istorie al copilului meu. Şcoala a început de o lună şi jumătate, însă acesta nu are scrise decît patru-cinci pagini. Verific şi caietul unui coleg. Acelaşi simptom. Mai vorbesc cu cîţiva copii din aceeaşi clasă. Idem. Asta este şcoala într‑un liceu umanist în 2017, în Bucureşti, capitală a unei ţări membre UE. În schimb, la matematică, exigenţele sînt demne de un colegiu real superperformant. Revenită din concediul de maternitate, după ce a lipsit un semestru, profesoara practică o metodă pedagogică fără anestezie, începînd să distribuie generos note de 5, 4, 3 şi 2. La clasa a şasea. (Mă întreb: în ignoranţa elevului, dincolo de alţi factori, nu cumva se oglindeşte şi lipsa de aplicaţie didactică a dascălului?) Chestionată la una dintre rarele şedinţe cu părinţii, distinsa matematiciană o spune fără înconjur, la fel ca pe vremea comunistă (aia urîtă şi porcăită de toţi cei cu vîrste sub 30 de ani, care n-au apucat s-o trăiască!): „Dacă vreţi să aveţi copii la colegii bune, cu «Capacitatea» luată, atunci prioritatea este la matematică şi la limba română“. Expressis verbis. Şi de aici industria meditaţiilor extraşcolare şi a manualelor şi culegerilor alternative (o altă investiţie privată în şcoala gratuită de stat din România, stat membru UE!). Deci, istoria, biologia, geografia, limbile străine etc. sînt, practic, materii facultative, doar cele două sacrosancte, matematica şi limba română, meritînd a fi frecventate şi aprofundate, pe bani negri, la meditaţii, în privat, asta ca să existe şanse la examenul de capacitate. Că e un cerc vicios, la media de examen adăugîndu-se şi un procent (20%) din media celor patru ani (clasele 5-8)? Natural, dar e stat european România, hai că merge delirul, trăiască lupta anticorupţie şi reforma reformării tuturor reformelor, de la stînga la dreapta, prin social-democraţie, (neo-)liberalism, ecologism, etnicism şi p-afarism!
Cînd şi cum schimbăm neschimbarea schimbării?
Fireşte, dacă oficializez problema şi cer audienţă directoarei sau difuzez în presă chestiunea, solidaritatea de breaslă a dăscălimii (Alo! Se-aude #corupţia ucide?) se manifestă magnanim: „N-a înţeles copilul, am interpretat eu, părintele, cum or să stea aşa lucrurile?“. Reflex, oamenii îşi apără oamenii, aşa se conservă status quo-ul şi aşa funcţionează supravieţuirea în jungla capitalistă a statului zis social. Vorbim despre ce s-a schimbat după Colectiv? Clar că nimic… Nici măcar solidaritatea parentală n-a avansat cu un milimetru. Vreţi probe? (Multi)dialog pe un grup whatswapp exclusiv al părinţilor. Al mămicilor, mai precis. Opinii multe, pe teme de un minorat admirabil (petreceri, cadouri, suveniruri, locuri de joacă, bentiţe). În schimb, pe grupul pe care este şi dirigintele, cînd o mămică ridică o problemă serioasă şi reală, legată de proasta funcţionare a şcolii, singurul răspuns al imensei majorităţi este o densă şi grea… tăcere. Nimeni nu riscă vreo părere, vreo critică, vreo revoltă. Semn că laşitatea şi fuga de răspundere sînt la fel de actuale ca întotdeauna. Este singura formă în care comunismul încă mai există, cel puţin în România.
Ce s-a schimbat după Colectiv? Pas cu pas, nimic. Nimic. Ipocrizia aşa-zisei societăţi civilizate româneşti e la fel de abisală ca oricînd, ca şi adaptabilitatea la orice abuz şi nedreptate. (Că ies în stradă zeci de mii de oameni e foarte bine, că o fac pentru o temă monomană, e foarte rău.) Au reapărut bancurile şi blestemele în barbă. Sîntem fericiţi că bîrfim şi o facem la distanţă, prin satelit şi smartphone. Sîntem o societate civilizată şi postmodernă. Ne supunem şi privim unidirecţional spre putere. Mental, ne aflăm de mult în Schengen, doar că nu am aflat-o. Şi (nu) e bine.