Ipocrizia, traseismul şi „domnia“
- 27-08-2014
- Nr. 737
-
Carmen MUŞAT
- Editorial
- 9 Comentarii
De prea multă vreme, în societatea românească, normalitatea a dobîndit un statut de excepţie, cînd nu e privită de-a dreptul ca o ciudăţenie. Dacă urmăreşti aşa-zisele „analize“ politice ale unora dintre cei ce îşi dispută titlul de „formatori de opinie“, „analişti“ sau „consultanţi“ politici, ajungi să crezi că decenţa, sobrietatea, refuzul de a recurge la atacuri la persoană, perseverenţa în a propune idei, proiecte şi valori, eleganţa în atitudine şi bunul-simţ sînt defecte majore, slăbiciuni intolerabile, pe care electoratul – considerat de toţi aceşti corifei o „turmă bleagă“ – le va sancţiona negreşit la vot. La noi, susţin în cor „specialiştii“, n-au trecere decît mahalagii, grobienii, tupeiştii, într-un cuvînt ţoapele absolute, cu care, vezi Doamne, s-ar identifica România profundă. O atare opinie suferă, cred, de o sistematică ignorare a realităţii imediate, unde, în ultima vreme, atitudinea dominantă este una de sastiseală: după ani buni de scandal continuu, în care valorile supreme au fost mahalaua şi şantajul, societatea românească dă semne tot mai vădite că îşi doreşte cu totul altceva. Nu liniştea invocată de Ion Iliescu în anii ’90, ci calmul necesar unei societăţi mature, în care separarea puterilor în stat şi buna funcţionare a instituţiilor publice să nu mai depindă […]
doamna Musat, pune un punct pe un anume ”i”.
Io unu’ , chiar subscriu.
Cam *asha* ar trebui chiar puse, problemele. Fara de partipri, cu chiar *cafeaua-n fatza* & *fara* de promisiunea ”Krug”-ului…
Dar, desigur: catzi ishi pun, oare, chiar *onoarea* de jurnalishti, la chiar stos?
Io chiar *respect* jurnalismu’ cu ”vana”, ca sa scriem chiar asha.
Pe cei care, adica, ishi pun pieptu’ in chiar impotriva ”curentului”, cei care chiar *cred* in anume *valori*.
Ceilatzi? Pai, pe ceilaltzi *chiar* videm. Ne-am chiar chiar ”prins” cam cate parale chiar fac: lefegii maruntzi , care-shi schimba stapanu’ , da’ numa’ & numa’ pen’ un *purcoi da bani*…
Rame , viermi, gandaci, shobolani – va las *voua* alte
comparatzii animaliere. Ca, io am *facut-o*, chiar p-acilea, cu maimutzoiul Victor Viorel Ponta (a.k.a. plagiatoriu’).
Hai sa ne-ntzelegem odata & pantru intotdeauna: cine, cine s-ar chiar *baga* pan politica romaneasca, shtiind ca va fi facut albie da porci, pan ziare (shtiu Ei di ce!), fara d-a ashtepta neshte *parai*?
O intrebare chiar *fireasca*. Ca, daca*nu* eshti nebun/ne-simtzit, daca *chiar tzii la libertatea ta de-opinie*, cum potzi sa ti *bagi* in chiar *aceasta hazna*?
Daca ti bagi, daca inghitzi, mie unuia imi e *foarte clar*: cum ca vrei *parale*. Asta pentru ca *nici un om intreg & care tzine la numele lui* nu s-ar baga in aceasta cocina dambovitzeana…
Shi, cu asta, am chiar terminat,
cele bune, tuturor,
Nea Marin
Merita reliefata si ipocrizia ambasadei americane fata de subiectul trecerii de la un partid la altul: aveti aici lista tuturor trecerilor de la un partid la altul in legislativul SUA – http://en.wikipedia.org/wiki/Party_switching_in_the_United_States; am cautat si un caz mai amuzant: Gray Tollison (http://en.wikipedia.org/wiki/Gray_Tollison); citez: „Tollison swapped to the Republican party on November 11, 2011, two days after winning his fifth election as a Democrat in the Mississippi Senate.” Pe scurt, baiatul asta cinstit „Made in USA” a trecut de la Democrati la Republicani la DOUA ZILE dupa ce a castigat alegerile ca Democrat; sunt sute de cazuri asemanatoare de-a lungul istoriei SUA; va las in continuare placerea sa constatati mizeria din politica americana folosind site-ul pe care l-am citat mai sus.
Doamna Udrea nu este o femeie politician, este o combinaţie de mahalgism, tupeu şi vulgaritate, care nu are nicio legătură cu atributul de feminitate!
Normalitatea e stabilită statistic. Ieșind din statistici, avem normalitate stabilită prin reguli (norma). Dar aceasta din urmă nu-i reală ci virtuală – un cod. Poate fi respectat ori nu, iar măsura respectării dă măsura normalității – civică, aici. Mai este, însă, și semn al adecvării normei la societatea căreia i se aplică. Or, noi avem această problemă de fond: norma occidentală e inadecvată societății românești.
Boală veche – de pe la Teoria formelor fără fond. Istoric, efortul civilizator s-a izbit de puterea obișnuinței (cutuma). Reușita acestui efort a ținut de raportul dintre populația instruită (educată școlar) și cea ne. Fiindcă acceptarea unei reguli ține de: înțelegerea avantajului personal/colectiv; frica de represalii oficiale.
Pînă-n sec XX, disciplinarea forțată a fost soluție civilizatorie. Astăzi, nu mai e posibilă. Or, românii au ratat partea dură a disciplinării de tip occidental – cu excepția ”supușilor austrieci” (Ardealul și Banatul, pînă la Severin; plus Bucovina). Dar n-au ratat-o pe cea de tip oriental (turcesc, balcanic, levantin – sovietic, apoi).
Față de oricare dintre forme, românii au opus rezistența cutumei (tradiția). Ceea ce i-a ajutat să reziste ca nație și statal. Asta poate-nsemna că efortul civilizator a fost mereu perceput ca act de deznaționalizare. După mine, a fost corect perceput. Iar partea cu-adevărat rezistentă la deznaționalizare în numele modernității a fost massa ignorantă a satului românesc. Care a avut viclenia naturală de a mima respectarea normei impuse de vremelnicul ocupant – austro-ungar, turc (fanariot), sovietic.
Am avea, așadar, o continuitate istorică a rezistenței la actul civilizator. Și consecventă, întrucît se manifestă față de orice ocupant, fie acela și de-același neam, credință, limbă.
Numai că rezistența a costat. Normal, supraviețuirea cu orice chip nu-i soluție etică. Latura morală a cutumei dintotdeauna s-a erodat pînă la amoralitate. Cu aceasta avem acum de aface.
Este, în primul rînd, neîncredere în norma civilizatoare. După mine, justificată. Nu doar datorită inadecvării de care aminteam ci și datorită felului în care este aplicată. Obiectiv privind, amoralitatea de plano nu poate duce decît la imoralitate, în acțiune. Astfel că oricine se ridică la nivelul de administrare a actului civilizator nu vede în asta decît ocazia favorabilă de a profita de poziția sa, în nume personal. De la popa de țară, pînă la președintele țării, tiparul comportamental e aidoma: Cine-mparte, parte-și face. Adică, îți însusești cît poți din cît ai de-mpărțit. Totul e ”să ajungi Sus” – restul vine de la sine.
Din toate aceste motive, nu-l pot condamna pe Ponta, și-am ajuns a nu-l mai condamna nici pe Băsescu. Cu Ilici, nu mă-mpac încă dar nu-i timpul pierdut.
Asta spune și d-na Mușat: „Cum să-l acuzi pe Liviu Dragnea sau pe Valeriu Zgonea de practici nedemocratice, cînd ai trecut sub tăcere sau, şi mai grav, ai justificat sistematic acţiuni politice la fel de dubioase ale unor Emil Boc, Elena Udrea sau Roberta Anastase?”
Trăim într-o societate cinică – tipic subdezvoltată, raportat la civilizația voccidentală. Ponta ilustrează perfect aceasta. Nu că Băsescu n-ar fi ilustrat-o (ori Năstase, înaintea lui – deși nici cu guvernarea CDR nu mi-e rușine) dar Ponta e semnul clar că acesta-i viitorul nostru: să fim guvernați cu cinism.
Sigur, cam peste tot, în lume, guvernările-s cinice. Și plutesc în sfera amoralului. Altminteri, nici n-ar putea funcționa. Cînd manevrezi armate, cei căzuți în luptă se cheamă ”pierderi”, iar valoarea acelora se calculează în funcție de atingerea obiectivului strategic.
Numai că, în Vest, totul rămîne în spatele ușilor închise. Mesajele publice susțin necesitatea încrederii în etică publică. Evident, nu-i numai atît dar n-aș vrea să mă-ntind mai mult decît deja am făcut-o.
Pe cînd ai noștri sînt cinici pînă la capăt – în stilul interlop: Onorabilitatea mea e crima. Ei nu-și mai iau precuția de a mima moralitatea, știind că adeversarii/inamicii/viitorii aliați politici oricum îi dau de gol. Dammage control, este?
Și-atunci, cum de sînt acceptați de-ntreaga societate, nu poate avea decît o explicație: ei sînt exemplarele campioane ale societății lor.
Vă amintiți replica de final, din D\’ale carnavalului: Nu că ești frizer dar ești galant.
Ce a realizat pe plan profesional autoarea articolului? E simplu: cea mai bună revistă culturală din România și câteva cărți care vor rămâne.
Ramane de vazut daca Aristotel chiar are motive sa se rasuceasca in mormant (daca l-o avea si nu i-a pulberat vantul cenusa ).Mi se pare ca orice se justifica / nu , prin ceea ce este , nu prin ce zic unii/altii.
„Cum să-l acuzi pe Liviu Dragnea sau pe Valeriu Zgonea de practici nedemocratice, cînd ai trecut sub tăcere sau, şi mai grav, ai justificat sistematic acţiuni politice la fel de dubioase ale unor Emil Boc, Elena Udrea sau Roberta Anastase?”
ăsta e un sofism, cel care este folosit cel mai mult în analiza politică românească și care îl face pe aristotel cel mai mult să se răsucească în mormânt. și, oricum, dacă ideea autoarei ar fi aplicată, întreaga redacție „observator cultural” ar trebui să tacă, pentru că a justificat la nesfârșit derive ale pesedeilor
eh, pesedisti la pesedei nu isi scot ochii. dar dvs ce ati realizat? cu banii cui se editeaza aceasta revista? ai dvs personal? nu.
Aveti dreptate .Din nefericire lucrurile argumentate mai sus sunt imposibile pe plaiul mioritic si raman retorice ipoteze de lucru pentru nelinistea si amaraciunea unor oameni de bun simt.Ca dvs.