Ipocrizia, traseismul şi „domnia“

De prea multă vreme, în societatea românească, normalitatea a dobîndit un statut de excepţie, cînd nu e privită de-a dreptul ca o ciudăţenie. Dacă urmăreşti aşa-zisele „analize“ politice ale unora dintre cei ce îşi dispută titlul de „formatori de opinie“, „analişti“ sau „consultanţi“ politici, ajungi să crezi că decenţa, sobrietatea, refuzul de a recurge la atacuri la persoană, perseverenţa în a propune idei, proiecte şi valori, eleganţa în atitudine şi bunul-simţ sînt defecte majore, slăbiciuni intolerabile, pe care electoratul – considerat de toţi aceşti corifei o „turmă bleagă“ – le va sancţiona negreşit la vot. La noi, susţin în cor „specialiştii“, n-au trecere decît mahalagii, grobienii, tupeiştii, într-un cuvînt ţoapele absolute, cu care, vezi Doamne, s-ar identifica România profundă. O atare opinie suferă, cred, de o sistematică ignorare a realităţii imediate, unde, în ultima vreme, atitudinea dominantă este una de sastiseală: după ani buni de scandal continuu, în care valorile supreme au fost mahalaua şi şantajul, societatea românească dă semne tot mai vădite că îşi doreşte cu totul altceva. Nu liniştea invocată de Ion Iliescu în anii ’90, ci calmul necesar unei societăţi mature, în care separarea puterilor în stat şi buna funcţionare a instituţiilor publice să nu mai depindă […]