„Rețeaua“ socială a literaturii, derivată aici din sintagma „social network“, face și desface destinele oamenilor, ale lucrurilor și ale cărților cu o viteză inimaginabilă acum ceva vreme. Și tot ea dă seamă de binomul [sic!] care separă cărțile de azi între cărți despre care vom mai auzi și cărți despre care nu vom mai auzi. Azi scriu despre o carte din prima categorie, deși „Rețeaua“ nu m-a îndemnat să fac asta. Scriu din perspectiva scriitorului care citește, nicidecum după vreun standard critic sau cu pretenția de a induce diferența necesară între cum se scrie și cum se citește o carte (desigur, dacă lucrurile ar sta exact ca în această opoziție, ar trebui să mă apuc acum să ofer chei stilistice și să deznod toate nodurile textului, ceea ce nu cred că e cazul).
Am să încep cu o afirmație bruscă, pentru a nu da loc interpretărilor: Extraconjugal m-a cucerit. Mi-a luat și mi-a dat, în același timp, cîteva ore din viață și mi-a confirmat faptul că, dincolo (sau dincoace) de teritoriile deja sacralizate ale literaturii contemporane, de luptele politice exhibate în texte aproape voit canonice și de necesitatea unei abordări anticomuniste a literaturii (citește politice, termenii sînt confundabili și pleonastici azi), pentru a accede în primul rînd al breslei, descoperim, uneori, cealaltă abordare: în fond, ca să schițez o definiție nici măcar necesară, înțelegerea faptului că un roman e un text (nici măcar o proză, nota bene) de mari dimensiuni, care descrie o lume de sine stătătoare. Și tocmai asta m-a prins în pînza lecturii, tocmai așa am ajuns să mă las cucerit, prin lume, prin micul grup social care traversează o poveste creînd-o în același timp, pe rețeta atît de des (și regretabil) uitată a naturalismului „clasic“. Așa cum spunea Bianca Cernat într-un articol recent din Observator cultural, avem de multe ori senzația că abordarea societală a textului e indusă în text și literarul devine publicistică, lucru nu tocmai de dorit: „Supărătoare la destui autori este, din 1990 pînă azi, confuzia pe care o fac între pagina de roman (sau, în fine, proză scurtă) şi aceea de ziar, confuzie ce se traduce adesea într-o proză ce nu e deloc departe de imaturitatea tezist-moralizatoare a unui Nicolae Filimon, care nu-şi lasă nici personajele să se mişte în libertate, şi nici pe cititor să judece singur…“.
O cronică de familie pe stil nou
Aici, în romanul despre care fac vorbire, socialul nu e politic decît în măsura în care putem numi politic orice text a cărui acțiune se petrece în lumea reală. E memorabilă și clinică scena maternității, sarcasmul prezent pretutindeni ia în ea forme absurde și asistăm la o caricaturizare a vocilor și a personajelor care, dacă nu e intenționată, e pur și simplu un deliciu. În microclimatul nocturn al Maternității stau tarele și păcatele societății, acolo dormitează monștrii și se trezesc doar pentru a cere mascat o șpagă rizibilă, tradusă într-o sticlă de suc și într-un pachet de țigări. Forma e sinecdotică și nu o vom regăsi nicăieri reluată sau subliniată tocmai pentru că Mihai Radu pare să înțeleagă faptul că o accentuare prea puternică a păcatelor societății trimite, azi, direct într-o judecată politică deloc dezirabilă.
Dar să părăsim o vreme acest drum, nu despre asta e romanul pe care-l discut, și am conturat doar ceea ce i se opune, diferența. În fond, Extraconjugal e o cronică de familie pe stil nou, un tableau vivant cu personaje din lumea noastră, care vorbesc verosimil, se îmbracă asemănător nouă, au slujbe cunoscute, au bucurii și necazuri pe care le avem toți. Personajele au forță tocmai prin faptul că sînt atît de „banale“, lumea mică a romanului, radiografie exactă și dureroasă a mii de povești reale contemporane, e un univers de sine stătător, pe care, oricît am dori, nu-l putem evita. Pînă și nucleul cărții – două aventuri extraconjugale care se consumă în paralel (narativ și temporal vorbind) și în tensiunea oricăror întîmplări de acest fel – stă sub semnul lucrurilor mici care compun, fără greș și fără rest, viața obișnuită. Prozatorul nostru nu e interesat de marile evenimente ale lumii, le ignoră complet, le bagă sub preș cu nonșalanța unui însingurat de tradiție și cu blazarea celui care a renunțat să mai schimbe ceva, dar dezbate cu atenție și ironie parcă infinite, uneori chiar cu un umor brutal („Foarte șic porcul“), întîmplările care fac subiectul narațiunii. Că e vorba de cumpărarea unei case noi, de o păpușă care cîntă în perete sau de strada copilăriei și iubirea adolescentină (citește disperată) a personajului-narator (e un flux de conștiință inversat aici, proiectat, pe care nu aveam cum să-l ratez), detaliile construiesc narațiunea și îi dau un aspect de multe ori filmic, dar fără exagerarea și tezismul din anumite cărți contemporane.
Ce rămâne însă, din toate aceste procedee care amintesc foarte aproape de lista lui Ihab Hassan, e aspectul moral al poveștii. Cum spuneam și în altă parte, Mihai Radu e un Jankélévitch care scrie proză și o face cu aceeași înverșunare cu care moralistul francez diseca, la mijlocul secolului trecut, concepte centrale ale filozofiei morale. Dincolo de intarsiile fine ale textului, dincolo de detaliile nenumărate care construiesc o lume în cele din urmă naturalistă (iar între naturalism și postmodernism diferențele sînt puține, cel puțin pe acest nivel), stă un fin judecător al vieții și al lucrurilor care o compun: „Simți nevoia să nu lași nimic la voia întîmplării prin viață, bucăți de lume care plutesc la fel cum plutesc sloiurile de gheață primăvara, ceea ce e o mare porcărie. Ar trebuie să zicem mai des și mai clar: lumea are resturi, lumea are bucăți de lume care nu se potrivesc niciunde, lumea e foarte imperfectă, dar bucățile de lume care plutesc aiurea nu o vor face perfectă, nu-i aparțin“ (pp. 178).
Avem aici, cum putem găsi și în alte pasaje ale cărții, o formă de apofatism contemporan și un drum, abia întrezărit de multe ori, către cele două rezolvări ale lumii: iubirea și compromisul. Dacă știm ce este și ce nu este lumea, atunci avem posibilitatea alegerii. La fel cu toate lucrurile, pînă la nivelul infinitezimal al moralei comune, cea care face și desface textul și, de la un punct încolo, îl așază pe drumul sentimentelor. Fie că vorbim despre evocarea copilăriei (care nu e una politizată, Robert nu e un martor vocal al comunismului și nu face jocul acelui atît de real trend literar care face din copii victime ale totalitarismului, el e mai degrabă apropiat de standardul hipersexualizat al adolescenței, de prima iubire sau dorință, pe care le disecă pînă în cele mai mici amănunte, de cadrul familial restrîns, care e o sinecdocă, iarăși, pentru lume) sau de relația cu și dintre părinți, care iarăși nu sînt arhetipuri ale rezistenței politice, ci sînt oameni normali, cu probleme normale, într-o lume normală, melanjul de postmodernism și naturalism nu pare să dea greș nicăieri și construiește o lume romanescă a cărei trăsătură esențială e verosimilitatea, poate lucrul cel mai important într-o carte. Nu, nu autenticitatea trebuie să descrie o carte, ea nu e suficientă, verosimilitatea e cheia.
Rețeta unui Nou Roman
Fie că vorbim despre lungul pasaj (pp. 157‑169) care descrie plecarea de acasă a mamei și iubirea filială spulberată cu o sensibilitate în contrapunct la care, sincer, nu m-aș fi așteptat dat fiind ironismul (ironia conceptualizată) care străbate restul romanului, fie că răsturnăm clepsidra timpului și sîntem puși în fața relației lui Robert cu Veronica (fiica lui, de astă dată – și motivul privilegiat al compromisului la care pare că trebuie să se reducă totul), sîntem parcă forțați să înțelegem faptul că lumea, așa cum spuneam mai sus, înseamnă de cele mai multe ori cu totul altceva decît travaliul economico-politic la care sîntem expuși, că vrem sau că nu vrem, zilnic. Fideli contractului narativ (ce ar fi lectura fără identificare și ce ar fi lumea unui roman, y compris modelul narativ, fără credință în ea?), străbatem cu această carte o tranziție care nu e exhibată, nu e motiv, nu e singurul motiv, ci e peisaj și, în cel mai bun caz, spațiu-timp al cărții – dar nu la modul apăsat, nu e deloc evident, și abordarea mi se pare pur și simplu minunată. Poate aici ar trebui să stea rețeta unui Nou Roman (iată o idee de păstrat) care să înglobeze istoria noastră, a generației noastre. Poate trebuie să înțeleg, dacă citesc corect cartea lui Mihai Radu, că nu totul e politic sau politică și viața merge mai departe, imperfectă, nu știm exact unde.
Lectura unui asemenea tip de roman (între atîtea altele) nu e o recomandare, cît o cerință (măcar pentru noi, cei care avem pretenția că ne ocupăm cu literatura). Avem în el o atmosferă parcă desprinsă (comparația nu e atît forțată, cît necesară) din romanele lui Philip Roth, doar că datele problemei se schimbă, peisajul e mai ușor recognoscibil, compromisul e familiarul cu care ne întîlnim zi de zi. Da, un nou naturalism, care vine, prin intermediul personajului și poveștii, să arate socialul așa cum e el, verosimil (repet, autenticul nu e singura condiție a romanului), dureros uneori. Iar cînd aceste lucruri stau sub semnul unui stil sigur și așezat (citește fără ezitări – chiar dacă pare șablon, de data aceasta nu e), nu ne rămîne decît să ne bucurăm; vom cădea, la final, în mrejele aceluiași narator mereu imprevizibil, în aceeași lume, vai, atît de românească în esența ei: „Într-o gară aproape de București ne-am dat jos să fumăm o țigară și ne-am mirat că lumea toată nu mirosea a pișat.
Am întrebat-o pe Alexandra dacă puteam să mai cumpăr o sticlă de Cola, iar ea mi-a răspuns că puteam să fac ce aveam chef și să n‑o mai întreb altă dată așa ceva. Am urcat din nou în tren și în mirosul de urină. Alexandra a adormit în brațele mele, mă uitam pe fereastră ca la un mare ecran de televizor: se transmitea în direct întunericul“ (p. 252).