ISTORIA DIN CUTIA DE PANTOFI. Veşminte, chipuri, impresii

ON-LINE   Împărăteasa Maria Tereza, se aşează la biroul imperial şi scrie o epistolă care vrea să-i zădărnicească cizmarului Ahasverus tumultul păşirii şi să stabilească ferm unde, prin Banat, nu e slobod să păşească. Ar fi putut adăuga în scrisoarea sa că rătăcitorul e „un bărbat fără vârstă“ (d’Ormesson, p. 48) că ar fi putut la fel de bine să aibă treizeci şi cincizeci de ani, că seamănă cu un „pescar“, cu un „violonist“, că are în urma pribegiilor „riduri adânci care-i brăzdau chipul ca tot atâtea cicatrice“. Înfăţişarea lui e un amestec din André Gide, Hemingway şi un „negustor levantin“. Ar mai fi putut scrie împărăteasa baronului comandant că „în pofida soarelui încă fierbinte, chiar şi la apus“ […] suspectul ce ar fi putut pătrunde în regimentele de graniţă ale Banatului de munte „era îmbrăcat cu un impermeabil vechi“ iar pantofii „erau vechi şi trainici, dar păreau tociţi“ (d’Ormesson, p. 48).   Nu putea scrie în epistola imperială aşa ceva împărăteasa, birocraţia e lipsită de imaginaţie şi nici nu-şi poate permite descrieri de veşminte, de chipuri, impresii la vremea asfinţitului, fie el şi în locuri cu totul deosebite, aşa cum erau cheile Caraşului, ale Nerei, malurile cu păduri şi […]