Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Istoria mare îl apucă și-l tîrîie după ea pe Matei Brunul“
Interviu cu Lucian Dan TEODOROVICI
- 09-12-2011
- Nr. 604
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Interviu
- 1 Comentarii
Lucian Dan Teodorovici a ieșit de curînd pe piață cu un nou roman: Matei Brunul. Un roman despre un păpușar care trece prin pușcăriile comuniste, care are un accident, care își pierde parțial memoria, care se stabilește la Iași, la sfîrșitul anilor ’50, unde se îndrăgostește și trăiește calvarul supravegherii de către Securitate (printr-un ofițer, tovarășul Bojin, un personaj care este, împreună cu Matei Bruno, unul dintre cele mai „tari“). Este Matei Brunul un roman despre comunismul ca sistem politic sau despre oamenii care au trecut, greu, dificil, depersonalizați, împovărați, prin comunism? De ce ar trebui să revizităm, prin ficțiune, acea epocă, după ani buni, cînd a existat chiar un exces de memorialistică? Părerea noastră este că Matei Brunul are naturalețea povestirii unor fapte atroce, are privirea neblazată și netezistă despre o epocă în care nuanțele sînt mai multe decît hotarele imuabile dintre alb și negru. În Matei Brunul, Lucian Dan Teodorovici își abandonează autobiografia – materia altor nuvele și romane ale sale – și reconstruiește o întreagă epocă, doar prin imaginație (dublată de o serioasă documentare, de o citire și conspectare a ziarelor comuniste ce apăreau în acele vremuri). Deși este pe piață din septembrie, Matei Brunul (Editura Polirom, […]
Despre „om”, ascultînd un interviu. Un comentariu prea lung
Doar atît cît poate dura o discuţie normalǎ.
Despre anumite idei şi-ntr-un fel, despre carte.
Personajele pomenite nu au absolut nici o legǎturǎ cu cele din interviu, din articol, din carte.
Orice asemǎnare este întîmplǎtoare
„Oamenii” mei, sînt pure ficţiuni, pretext evident, întru încercarea de a analiza subtila alienare care şi astǎzi dupǎ 22 de ani persistǎ permiţînd confuzii majore pentru înţelegerea unei istorii, a unui neam şi a unei ţǎri, a „omului” care nu mai existǎ fiind programabil decimat-decimatǎ tocmai printr-o alienare-masacrare perpetuǎ, lentǎ, imperceptibilǎ, şi adus la o stare de cu totul altceva decît aceea de „OM”.
Fiecare om este responsabil de gestul sǎu. Trebuie sǎ fie propriul stǎpîn şi sǎ rǎspundǎ, în faţa oricǎrei legi pǎmînteşti doriţi, plǎtind cum doriţi , erorile şi crimele pe care le-a fǎptuit.
Sǎ fie CLAR şi bine înţeles , nimeni nu vrea capul nimǎnui, ci doar reaşezarea fireascǎ, pe cît posibil, a unei scǎri de valori corecte, naturale, normale.
Sîntem „oameni, toţi la fel” poate doar faţǎ de Dumnezeu. Aici pe pǎmînt, în societatea aceasta omeneascǎ, existǎ legi, care trebuiesc respectate, de toţi la fel, mort, om sau criminal.
Acest gen de argumente sînt de un ridicol lamentabil, iar nivelul lor este de clasa a X-a, la ora de filozofie cu profesorul de îndoctrinarea în masǎ a puberilor doritor de dragoste (sufleteascǎ) „omeneascǎ”.
Amalgamul, CONFUZIA care se face astǎzi, mai peste tot, în occident ca şi în România, voit sau nu, indusǎ sau nu, inoculatǎ sau nu, manipulatǎ sau nu, incoştientǎ sau nu, asta e o altǎ poveste, nu despre asta e vorba acum, deşi sînt detalii capital-esenţiale pentru înţelegerea lucrurilor, a devenit GÎNDIREA UNICǍ, doctrina CORECTULUI POLITIC, absolut infiltratǎ peste tot, la care dacǎ nu aderi, eşti repede eliminat din „Sistem”.
S-au scris în lume o grǎmadǎ de cǎrţi grozave, analize de o subtilitate abisalǎ, care cutremurǎ şi înspǎimîntǎ, despre adevǎrul GROZǍVIEI PERVERSITǍŢII (OMENEŞTI ) SISTEMULUI TOTALITAR COMUNIST ( cu toate variantele lui „soft”, medii şi absolute; n-aveţi grijǎ, toate, fǎrǎ excepţie, duc cǎtre acelaşi „orizont luminos” )
Nu numǎrul (mare ?) de cǎrţi despre Comunism conteazǎ, ci calitatea pertinenţei analizei acestuia.
Citind acest interviu am ieşit din el bulversat, tǎvǎlit, chinuit,revoltat, ca dupǎ filmul acela german despre ferocele securist care spre sfîrşitul regimului comunist în RDG supraveghiînd-ascultînd-înregistrînd ceea ce se întîmpla în apartamentul unui cunoscut scriitor disident, cedeazǎ spre final şi, pentru o clipǎ devine „om”. Filmul a luat premii, a fost aplaudat, apreciat, a avut prizǎ la public şi a oferit o interpretare „umanist-creştineascǎ” a relaţiilor cǎlǎu-victimǎ ( interpretate azi nonşalant cu uşurinţǎ filozoficǎ, revoltǎtor, ca, pur şi simplu, „relaţii inter-umane”) într-un SISTEM totalitar permanent conştient voit torţionar, exterminator, distrugǎtor, modelator, nimicitor din toate punctele de vedere : istoric, spiritual, uman, tradiţional, fǎrǎ urmǎ de milǎ şi concesii, de netǎgaduit, şi-n care realaţia OM-SISTEM este o relaţie întrepǎtrunsǎ pînǎ la os, pînǎ la mǎduvǎ, devenind fuzionalǎ şi auto-dependentǎ pînǎ la o demenţǎ şi azi greu de perceput, şi care se bazeazǎ tocmai prin distrugerea a tot ce poate fi uman într-un om şi aducerea lui la stadiul de obiect, sculǎ, nimic, criminal, orice.
Acest devenit ORICE, mai poate fi numit „OM” ?
Ceea ce este surprinzǎtor, este cǎ un om de 36 de ani în 2012, care avea 14 ani în 1990, care se declarǎ anticomunist, care a citit mult, s-a documentat cu asiduitate, are talent, scrie dinlǎuntru, nu ajunge sǎ pǎtrundǎ eroarea-capcanǎ a Sistemului Comunist despre care face o grǎmadǎ de afirmaţii cu o uşurinţǎ surprinzǎtoare, naive, facile, înşirînd parti-pris-uri, lozinci, slogane şi alte „fraze tip”, doctrinare.
A nu înţelege întrepǎtrunderea perversǎ pînǎ la subliminare totalǎ a relaţiei Om-Sistem, şi a insista în a separa aceste douǎ entitǎţi implicate şi suprapuse pînǎ la o identitate totalǎ inimaginabilǎ este un semn de „foarte gravǎ cecitate”.
A-i considera pe toţi oamenii „la fel”: „omul”, este tocmai Sloganul.
A interpreta drept maniheism, cǎzînd pradǎ uşoarǎ clişeelor, ridicole, de tot soiul, încercarea de-a face distincţia între „cǎlǎu” şi „victimǎ”, între „om” şi „omul sistem”, între Sistem, cu tot alaiul de aberaţii de distrugre psihicǎ, fizicǎ, cu tot arsenalul de distorsiuni, şi ardere a urmelor, cu tot alaiul de ambiguitǎţi-amalgamuri ( care continuǎ din plin sub ochii noştri ) şi Libertatea Personalitǎţii Individuale, este cred şi, sînt convins, o ENORMǍ CONFUZIE ( ca sǎ nu zic EROARE )
Toate acestea duc pînǎ la urmǎ la o DE-RESPONSABILIZAREA TOTALǍ a „omului”.
Una din metodele cu care se încearcǎ şi azi acest lucru este tocmai Generalizarea absolutǎ a omului ca om fǎrǎ diferenţiere de nuanţe, merite, capacitǎţi, valori.
Toţi sîntem „oameni” ! Ştiu, sunǎ ridicol ! ESTE RIDICOL !
DA ! dar nu sîntem la fel, cîteodatǎ deloc la fel.
De-responsabilizarea „individului” este eroarea pe care se şi bazezaǎ aceastǎ doctrinǎ nivelatoare de valori care continuǎ şi azi la nivele teribil de subtile şi peverse în absolut cele mai perfide unghere ale unei societǎţi total debusolatǎ şi fǎrǎ de valori concrete, fǎrǎ modele, mentori, „antrenori” cum zicea Noica, fǎrǎ orizont tocmai lipsindu-i trecutul, cultura, tradiţia.
A nu face distincţia între Vasile Paraschiv, Paul Goma şi un Pleşiţǎ, şi aşa mai departe coborînd pe scara valorilor şi a GENERALIZA cu o naiv şi suavǎ adolescentinǎ puritate ar trebui sǎ ne dea de gîndit pentru încǎ o bunǎ bucatǎ de vreme.
Paul Goma încercînd sǎ-i facǎ pe unii sǎ priceapǎ mǎcar ceva, cît de cît, a formulat furios, avea şi de ce, o butadǎ, o moralǎ, un aforism, un calambur, eu cred, chiar un adevǎr :
„ nu sunt român, dacǎ Pleşiţǎ e român!” .
Majoritatea au rîs, l-au luat la mişto, l-au „tratat” de nebun, l-au scuipat, l-au batjocorit.
Mǎ-ntreb : oare cîţi au priceput ceva ? dar tînǎrul din povestea de mai sus ?