„Istoria nu este o fortăreaţă, ci o gară“

Domnule Carlo Ginzburg, sînteţi cunoscut în lumea întreagă, cărţile dumneavoastră, traduse în numeroase limbi, de la franceză la japoneză, au devenit deja puncte de referinţă. Sînteţi cunoscut mai ales ca părintele microistoriei. Cum aţi ajuns să vă interesaţi de microistorie, ce v-a determinat să faceţi această alegere? Microistoria este, dacă vreţi, o etichetă. Cuvîntul este folosit pentru a descrie activitatea unui grup de istorici italieni reuniţi în jurul revistei Quaderni storici, în anii ’70. Dar este o etichetă, iar pe mine nu mă interesează etichetele, ci lucrul concret, specific. În cazul meu, am început cu o carte, Brînza şi viermii, tradusă şi în română, care este dată ca exemplu de microistorie, chiar dacă a fost publicată cu cîţiva ani înainte de lansarea termenului „microistorie“. În ceea ce priveşte microistoria, există un malentendu posibil: se ştie că este un gen de istorie care se interesează de oamenii simpli, de anonimi. Ceea ce poate trimite la cartea mea Brînza şi viermii, în care protagonistul Domenico Scandella, zis Menocchio, este un morar. Dar prefixul „micro-“ se referă la altceva, nu la micimea reală sau simbolică a obiectului studiat, ci la microscop, la o privire analitică ce se poate opri fie asupra unui personaj […]