Italia-Spania, cu îngerii alături

Toate drumurile duc la Roma. Şi al nostru, atît de lung, nu face excepţie. După ce ieşim din Slovenia, pe care GPS-ul arhaic nu o recunoaş­te, livrîndu-ne-o ca pe-o mare pată albă, un păienjeniş de rute posibile şi kilometri „obiectivi“ ne cuprinde, deodată cu atmosfera extrem de familiară a Italiei. N-am mai fost decît o dată la fraţii de „geantă latină“, într-o excursie făcută cu un deceniu în urmă; însă aici mă simt ca acasă – deşi sîntem pe o auto­stradă impersonală ca oriunde în lume, care ne va duce, şi ne va tot duce, pînă la vărsarea în alta…   A rămas în urmă indimenticabila clisură a Du­nării, cu peisajul ameţitor în dreapta şi drumul ciuruit şerpuind prin tunele întunecoase şi strîmte, ca în stadiul final, cel mai dificil, al unui joc pe computer. În urmă e şi Belgradul trist, aproape pustiu, cu care empatizăm de pe vremea unei Iugoslavii la care înainte de 1990 priveam cu jind. Am intrat în mediul imediat recognoscibil al Italiei de graniţă şi mă văd înconjurat de maşini care par să n-aibă alt scop în afara celui de a mă depăşi.   Am mai făcut studii auto-mentalitare şi velo-identitare, analizînd, bunăoară, rigoarea cu […]