Știm și nu știm cum stăm cu drogurile. E adevărat că în România acest flagel nu a atins cotele dramatice din alte țări. Generațiile de dinaintea mea – cu excepțiile de rigoare, cunoscute sau mai puțin – nu au suferit influența acestor blestemate ierburi. Sau etnobotanice. Abia după „deschiderea“ de după 1989, consumul și traficul de droguri au devenit o problemă majoră și pentru autoritățile românești. Cei mai vulnerabili s-au dovedit, în mod firesc, cei tineri. Pensionarii români (aproximativ cinci milioane!), care toată ziulica stau și calculează punctul de pensie și urmăresc listele cu medicamente compensate, precum brokerii de la New York, n-au astfel de pasiuni. Chiar și traficanții și dealerii de droguri din România au fost selectați mai ales dintre cei tineri. A devenit deja evident că această problemă este de actualitate și în România. Plecînd de la această idee, am selectat cîteva cărți, disponibile în librării, care abordează subiectul sub diferite aspecte. Am opus acestui fenomen, ca o alternativă la povestea consumului de droguri, o poveste de dragoste. Fără droguri, cu multe emoții şi sentimente, cu o pisică haimana și un prof care citește mult și iubește cînd apucă. O mică bijuterie prozastică all times, care face cît nu știu cîte doze de mai știu eu ce drog…
Pînă să ne aventurăm în lumea traficanților de droguri și a incredibilelor povești legate de ceea ce înseamnă consumul de droguri, unul dintre marile flageluri ale modernității, mi-am zis că nu strică să aflăm ce sînt aceste substanțe pe care le numim generic droguri. Și am găsit în biblioteca mea mereu dată peste cap o carte care se ocupă chiar de așa ceva. TRIPAT. Ce trebuie să știi despre droguri: de la alcool la Ecstasy (Editura TREI, 2014, traducere din limba engleză de Teodora Nicolau, Colecția „Psihologia pentru toți“, coordonată de Simona Reghintovschi) este o carte semnată de trei profesori de la Duke University Medical Center din Statele Unite. Cynthia Kuhn conduce un program de formare în științe farmacologice, Scott Swartzwelder cercetează efectele neuropsihice ale drogurilor asupra adolescenților, în timp ce Wilkie Wilson se ocupă de impactul neurologic al drogurilor. Ceea ce am citit, luată cumva pe nepregătite, mă uluiește. Eu una nu consum alcooluri de nici un fel – am frecventat doar poemele lui Apollinaire… –, nici cu cafeaua nu stau bine, iar de droguri, nici pomeneală (mi s-a oferit într-o excursie la Amsterdam posibilitatea de a încerca şi eu marijuana, dar am rezistat tentației, și asta a fost tot), însă ceea ce am găsit în acest volum cred că ar putea interesa mult mai multă lume. Adolescenți, tineri, maturi sau senior citizens, fiecare găsind explicații detaliate și informații dintre cele mai utile (poate și practice) despre acest univers al fantasmelor de tot felul, dar și al morții sigure. Căci dacă pentru un credincios musulman toate drumurile duc la Mecca, pentru un consumator de droguri ele duc la un final fără echivoc. Nu vreau să fiu prăpăstioasă, dar acesta e adevărul. Știu că n-o să se schimbe mare lucru în mersul lumii, dar am putea, fiecare în felul nostru, să contribuim măcar la limitarea dimensiunilor dezastrului. Bref, capitolele cărții spun totul. Despre Alcool – băuturi spirtoase, whisky, tărie, pileală (sînt termenii utilizați de autori!), vin, bere, cafea, ceai, Ecstasy – MDMA (X; XTC; ADAM), MDE (Eva) MDA (Love) –, drogurile halucinogene – dietilamina acidului lisergic, faimosul LSD al și mai faimoșilor The Beatles, cu al lor Lucy in the Sky with Diamonds –, lista este extrem de lungă şi se termină cu Salvia divinorum („iarba fecioarei“), suplimentele pe bază de plante – X-tacy, ginseng, melatonină, nou‑apărutele și pe la noi etnobotanice –, drogurile inhalatorii (lista e lungă, consumatori de astfel de substanțe găsim mai ales printre copiii străzii de la noi, cei care tot trag din niște pungi de plastic ceea ce inventariază autorii americani: solvenți, vopsele, toluen, gazolină etc.), marijuana – iarbă, ganja, hașiș – nicotina, tutun de multe feluri, dar mai ales opiaceele (opiu, heroină, cocaină, morfină etc.) fiind cele care fac cele mai mari ravagii. Nu mai continui lista produselor explicate și detaliat prezentate, cu tot arsenalul de consecințe pentru consumatori (sedativele, steroizii, stimultentele), vreau doar să menționez importanța ultimei sute de pagini, care analizează fundamentele drogurilor, dependența și problemele legale, nu puține și complicate, datorită varietății jurisdicției din diferite țări. O carte aparent științifică, dar scrisă pe înțelesul tuturor. Poate nu ar strica să ajungă și pe mîna celor mai tineri şi mai vulnerabili sub aspectul, evident nefast, al consumului de droguri. (Formularea cu „sub aspectul săvîrșirii“ de mai știu eu ce este din limbajul purtătorilor de cuvînt ai MAI…)
O incredibilă panoramă a ceea ce înseamnă traficanții de droguri și lumea lor plină de violențe și crime de tot felul, care-ți fac părul măciucă, găsim în volumul de aproape 500 de pagini El Narco. Cartelurile de droguri din Mexic (Editura Corint, 2017, traducerea din engleză de Ioana Filat, Cuvînt înainte de Marian Voicu) al britanicului Ioan Grillo – căruia, într-un anumit moment al vieții sale, i se năzare să devină corespondent de presă, ziarist de investigații. Și nu acreditat la Parlamentul României – ce plictiseală să alergi cu microfonul în mînă după fel de fel de deputați anoști! –, ci să plece pentru zece ani în Mexic. Ca să cerceteze, să scotocească, să afle povești incredibile și să scrie apoi despre ce se întîmplă cu traficanții de droguri dintr-o zonă unde moartea pîndește la fiecare pas. Avem în plus și o extrem de documentată istorie a traficului de droguri – nu doar din Mexic, ci cu ramificațiile din Columbia, Panama, Nicaragua și Guatemala, care duc pînă în SUA, cu implicațiile politice și sociale de rigoare –, care au influențat nu doar viețile a milioane de oameni, producători, traficanți, comercianți, ci și pe ale altor milioane de consumatori. Boom‑ul anilor ’60-’70 a creat o uriașă industrie și un enorm comerț cu substanțe interzise. Cifrele afacerilor sînt halucinante, iar implicațiile politice, la fel. De jos, de la simpli țărani săraci din zone greu accesibile din Mexic și Columbia, precum și din restul de zone unde se cultivă mac sau canabis, pînă la generali și ofițeri de rang înalt din servicii secrete, miniștri, președinți de țară. Marii șefi mexicani ai cartelurilor de traficanți – Joaquin, „El Chapo“, şi Guzman, Juan Garcia Abrego –, aflaţi azi în închisori federale americane, sau columbianul Pablo Escobar, ucis într-o confruntare de către forțele speciale, devin personaje temute și, pînă să fie lichidate, fac jocuri de toate felurile. Cu mize uriașe, cu multe, multe victime. De aici, de la București, tot urmărind ce a făcut ba Ion Iliescu, ba Traian Băsescu, ne e greu să evaluăm tot ceea ce citim despre aceste lucruri. Petrecute, parcă, în lumi ce nu există, cum frumos ne amintea tandrul și tristul poet George Bacovia. Dacă actorul-poet Emil Botta a consumat droguri, sărmanul poet băcăuan nu a depășit limita a ceea ce alt genial poet, portugezul Fernando Pessoa, numea delict de litru. Cartea lui Ioan Grillo este o lecție de jurnalism. Drogurile – o mare nenorocire pe capul oamenilor.
O spectaculoasă narațiune nonfiction despre unul dintre capi de tutti capi ai traficului de droguri din lume este spovedania tîrzie a iubitei lui Pablo Escobar, fostul „rege al cocainei“ din Columbia, de acum trei-patru decenii: Iubindu-l pe Pablo, urîndu-l pe Escobar (Editura Litera, 2017). Anii ’80. Virginia Vallejo, o frumoasă și focoasă columbiană, cunoscută prezentatoare și realizatoare de televiziune, ajunsă pentru un scurt timp iubita lui Escobar, se pune pe povestit. Ceea ce ne relatează, pe bune, ne lasă cu gura căscată. Afaceri de zeci şi sute de milioane de dolari, legături oculte cu clasa politică la cel mai înalt nivel, amestecul serviciilor secrete și corupția generalizată din Columbia, Justiția devenită neputincioasă. Povestea amoroasă dintre cele două vedete ale vieții publice columbiene sigur că depășește imaginația noastră – a mea în mod cert! – în legătură cu ceea ce înseamnă să arunci cu bani în toate părțile. Incredibile secvențe de trai pe picior mare, cu mașini de lux, haine de firmă, chefuri, plimbări, moșii imense, cu parcurii zoologice demne de faraonii egipteni, bijuterii, flori cu toptanul – un buchet de o mie de orhidee pare echivalentul Casei Poporului –, cu parcuri de avioane, aerodromuri secrete… Ce nu-ți poți permite atunci cînd totul îți este permis?! Crime și generozități sociale, cu impact asupra mulțimii de săraci într-o țară săracă, de altfel. Gesturi grandilocvente; călcarea legilor fiind pe măsură. Dar în astfel de situații totul se poate prăbuși într-o clipă. Pablo Escobar (n. 1949, în fond, un tînăr golănaș care ajunge un matur miliardar prin mijloace neortodoxe – trafic de droguri, crime, spălare de bani, trafic de influență, șantaj etc., dar ce nu i se poate imputa dacă e să i se impute ceva?) – moare împușcat. În 1993. Moartea e la ea acasă în Columbia. În 2006, un avion american al Agenției de Combatere a Drogurilor o scoate pe Dona Virginia – care deja nu mai era a lui Escobar – din Columbia. Așa și începe cartea, spectaculos. Povestea de dragoste, cîtă a fost, frumoasă, cum o fi fost, pentru unii romanțioasă, pentru alții, mai bine lipsă, s-a terminat urît. Și pentru familia lui Escobar, și pentru o femeie care a mărturisit fără menajamente propria-i viață. Tare de tot această carte! Eventual, de făcut analogii cu viața bogătanilor noștri.
Alternativa la droguri de care aminteam mai sus are o poveste plină de tandrețe și emoții de tot felul cu un El și o Ea, plus o pisicuță care n‑are cum să nu te emoționeze, chiar dacă îți plac doar cîinii. Iubire cu i mic (Editura Humanitas Fiction, 2017, traducere din limba spaniolă de Cornelia Rădulescu) este scris de Francesc Miralles. Un scriitor catalan care a umblat prin lume, a trăit cîțiva ani în Croația și Slovenia și a și scris împreună cu Hector Garcia o carte spumoasă, IKIGAI. Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017), pe care am comentat-o cu mare bucurie. Acum avem un roman al universului mic de lîngă noi, cu magia bucuriilor simple, o carte plină de umor și de situații romanțioase, o carte despre solitudine și despre parteneriat, cu un amor redescoperit după mulți ani, cu acceptarea vieții așa cum e, plină de lecturi și de muzică. Frecventele referinţe livreşti i-ar putea sugera unui cititor român moftangiu că autorul vrea să facă paradă de cultură. Nici pomeneală, sînt oameni care chiar trăiesc intens muzica, o carte sau un tablou, doar pentru ei înșiși, nu neapărat ca să înșire nume și titluri de cărți sau filme pentru leșinul audienței, wow! Personajul romanului, ceva peste un middle aged, un chițibușar filolog-lingvist, profesor la Univesitatea din Barcelona – unde în aceste zile este un balamuc incredibil din cauza declarării independeței Cataloniei (cred că vom vedea în următorii cinci ani cîteva romane pe această temă, gravă, a Spaniei de azi) –, pe numele lui Samuel de Juan, se împrienește cu un motan-haimana pe care‑l botează Mishima – în roman e pomenit și Kawabata –, cu care leagă o frumoasă prietenie. Afecțiunea e reciprocă. Meditațiile asupra marii literaturi și a culturii în general se vor conjuga acum cu preocupările diurne legate de cerințele unei necuvîntătoare care nu a citit nici Kafka, nici Rilke. Frecventarea unor Wim Wenders, Mendelssohn-Bartholdy, Kurkov, Shakespeare se estompează la apariția unei Gabriele cunoscute în urmă cu 30 de ani. Începe un simpatic miau și piuf, cu motanul Mishima cu tot. Restul vine de la sine, romanul încheindu-se ca în telenovelele mexicane și braziliene cu „apropierea buzelor, în timp ce buzele ei călătoreau alene spre buzele mele, precum două planete menite a se ciocni sub efectul gravitației“. Punct, sfîrșitul cărții – sau al filmului care s-ar putea realiza pe baza acestui roman. Nu tu împușcături, explozii, morți, răniți, iată că se poate trăi frumos și intens și fără droguri. Putem alege fiecare dintre noi. Uneori nu e pe alese, ci cum se nimerește. Nu e nimeni de vină.