Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Ivan Ilici învaţă să moară
- 06-07-2012
- Nr. 631
-
Serban ANGHELESCU
- ESEU
- 1 Comentarii
Am ales din mulţimea morţilor scrise de Lev Tolstoi două asasinate şi învăţătura unei agonii atroce. Mor un cal, un frasin, un consilier la Curtea de Apel. Holstomer, calul înjunghiat de mîna casapului moare uimit de senzaţiile noi şi ciudate. Sîngele i se revarsă ca o povară lichidă a vieţii. Se simte uşor şi liber. Masa de carne jupuită îi hrăneşte ziua pe cîini, iar noaptea pe lupi. Un ţăran culegător de oase găseşte craniul şi femurele dezgolite pe care le ia în vederea unei utilizări oarecare. O moarte uşoară, urmată de sfîşierea sălbatică a cadavrului, de ingurgitări avide. O moarte folositoare prin excelenţă întreţine cîteva vieţi. Aproape nimic din corpul ucis nu rămîne să putrezească în gol. Totul se împarte între oameni şi fiare. Trupul calului răpus îi adună într-o substanţă comună. Cîinele, omul şi lupul intră involuntar într-o unitate organică. În organizările savante ale vechilor mitologii şi rituri, corpul dezmembrat asigură coerenţa universului şi a societăţii. Am ajuns prea departe. Lui Tolstoi îi plac contrastele violente, didactice. Fostul stăpîn al calului, un „cadavru viu“, trăieşte mult, inutil şi rămîne inutil după moarte: „Nici pielea, nici carnea, nici oasele lui n-au fost de folos nimănui“ (Holstomer). Urmînd logica […]
…rămâne o vastă “terra incognita” pentru cititorul roman de astăzi, format la şcoala serialelelor TV şi a ecranizărilor hollywoodiene după “Anna Karenina”. Nici măcar “Război şi Pace” în varianta onorabil-mediocră a lui Serghei Bondarciuk nu ne ajută cu adevărat să pătrundem secretul gânditorului şi neobositului căutător de la Iasnaia Poliana.
Pentru a o face, trebuie să depăşim atracţia faţă de tot ceea ce e exterior şi înşelător prin picanterie şi pitoresc – chiar şi cea pentru prinţul Andrei, câmpul de bătălie de la Austerlitz sau întâlnirile dintre Anna şi Vronski.
“Adevăratul Tolstoi”, cel care dă unitatea esenţială a existenţei şi dominanta imensei lui creaţii poate fi găsit, aşa cum pare să fi intuit şi autorul acestui studiu, mai degrabă în schiţe şi nuvele decât în cele două monumentale romane care l-au făcut celebru (şi pe care el însuşi le numea, fără să glumească în niciun fel, simple “fleacuri”). Şi binenţeles, în tratalele filosofico-religioase complet necunoscute la noi.
(Splendida “Spovedanie” a fost, ea singură, editată de Ideea Contemporană, şi a dispărut aparent fără a lăsa vreo urmă, în vreme ce jurnalul intitulat “Gânduri despre Dumnezeu şi om”, apărut acum câţiva ani la Humanitas, continuă să zacă şi azi prin rafturile librăriilor.)
Pentrru a înţelege complexitatea şi măreţia acestei personalităţi mereu sfâşiată de contradicţia dintre aristocratul care s-a autoportretizat în figura bătrânului prinţ Bolkonski şi “smintitul întru Hristos” din tratate şi jurnale, ar trebui studiată imensa corespondenţă şi vasta literatură memorialistică a contemporanilor care au descris atmosfera modestului conac de la Iasnaia sau şi-au notat, cu o meticulozitate de Eckermann, sute de pagini de spuse ale genialului bătrân, care era şi un mare “causeur”.
Noi rămânem pentru moment la curiozitatea pentru “fustele Annei Karenina” şi pentru “ţăranca Anisia”, evocată cu câteva săptămâni în urmă de un eseu apărut în coloanele Observatorului Cultural…
PS Iar dacă ne amintim de vechiul adagio “A trăi înseamnă a învăţa să mori” – nu cumva eseul de faţă ar fi trebuit să se cheme de fapt “Ivan Ilici învaţă să trăiască”?…