Imagine din spectacolul Inamicul poporului, în regia lui Jan Klata
Internațional prin componența jurului, autentic polonez prin selecția spectacolelor în concurs, Festivalul Internațional de Teatru Boska Komedia (8-17 decembrie 2016) se încheia în 17 decembrie, la Cracovia, sincron cu protestele de stradă de la Varșovia ce contestau intenția guvernului de a restricţiona libertatea presei. Amendarea pluralității opiniilor, xenofobia, atacul libertăților cetățenești, politizarea conducerii teatrelor sînt realități ale ultimului an și jumătate cu care se confruntă artiștii polonezi. Tonul polemic al majorității spectacolelor din Festival exprimă sentimentul izolării intelectualilor polonezi în societate. Tot ei, conștiinţa critică a societății, retrimit aceste teme spre dezbatere civică de la înălțimea scenei. Dar așa cum tonul face muzica, și aici preeminența formulelor estetice ferește teatrul de militantismul angajat ideologic, îl păstrează în granițele artei, lăsîndu-i publicului libertatea deciziei.
În Polonia conservator-naționalistă a anului 2016, la finalul spectacolului Wróg ludu (Inamicul poporului de Henrik Ibsen, regia Jan Klata), familia doctorului Stockmann, alungată din oraș, plutește în derivă pe marea socială a uniformizării ideologice. Minoritate intelectuală, cei care refuză monodia naționalistă a Partidului Lege și Ordine devin noii migranți, exilați în propria țară. „Cel mai mare inamic al libertății e majoritatea uniformizată“, spune actorul Juliusz Chrząstowski, prin glasul personajului Thomas Stockmann, în secvența de improvizație din spectacolul lui Klata, primită de sală cu aplauze entuziaste, dar și cu o răceală ostilă. O auzim de pe scena Stary Teatr, din Cracovia, în poloneză, dar și în engleză pentru invitații străini ai Festivalului, un SOS adresat conștiinței conaționalilor seduși de discursul naționalist. În prestigiosul teatru pe care îl conduce, regizorul Jan Klata dezbate, în abordarea postmodernă a piesei lui Ibsen, temele lumii contemporane adaptate realităților sociopolitice ale locului în care joacă: poluarea marilor orașe, criza migranților, tragedia civililor în războiul din Siria, radicalizarea discursului naționalist în Polonia și în Europa de Est, problema responsabilității față de generațiile viitoare. Rolul, și, sînt sigură, nu discursul i-a adus actorului Juliusz Chrząstowski Premiul pentru Cea mai bună interpretare masculină în Festival, într-un spectacol care evită angajarea, livrează cu umor sarcastic și accente de cabaret deconstruit critica falimentului moral al micii comunități cangrenate de corupție. În viziunea regizorală, cei doi copii ai familiei Stockmann, doi tineri atinși de sindromul Down, sînt un explicit gest de toleranță, o invitație la acceptarea diferenței, la multiplicarea discursurilor de care Polonia de azi are urgentă nevoie.
De altfel, subiectele multora dintre spectacolele în concurs (secțiunea „Inferno“ e dedicată producțiilor teatrelor și creatorilor maturi, cea numită „Paradiso“ – tinerilor creatori) circumscriu temele crizelor sociale și politice europene (poloneze, nu mai puțin) pe care teatrul se simte responsabil să le reflecte. Tot Stary Teatr din Cracovia abordează în piesa Podopieczni (The Supplicants) de Elfriede Jelinek, premonitoriu scrisă în 2012, criza migranților. Regizorul Paweł Miśkiewicz face apel la genul oratoriului pentru a încarna vocile lamentoului umanității degradate în raporturile cu străinul azilant. Spectacolul e impresionant mai degrabă prin instalația scenografică (Barbara Hanick, Premiul pentru Cea mai bună scenografie); o uriașă plută înaintează amenințător spre sală, obligîndu-ne să luăm act de iminența debarcării exilaților sorții în universul nostru securizat. Redundanța situațiilor scenice, resimțită de la un punct încolo, e estompată de structura muzicală a spectacolului gîndit ca o temă cu variațiuni, echivalentă, în plan simbolic, cu asaltul valurilor de migranți supuși aceluiași purgatoriu.
O demonstrație de stradă pătrunde spontan în teatru și întrerupe reprezentația care stă să înceapă în White power, black memory (regia Piotr Ratajczak, Teatrul din Białystok). Socluri albe pregătite pentru noile busturi ale oamenilor puterii amorsează gîndirea neagră a intoleranței în mintea onorabililor profesori, sportivi, avocați, gospodine din orașul Białystok, contaminați cu morbul xenofobiei. Spectacolul e o replică la derapajele naționaliste, camuflată sub aparența unui divertisment lejer. Divertisment pare să fie și reinterpretarea piesei Nunta de Stanisław Wyspiański (regia Radosław Rychcik), montată la Śląski Teatr din Katowice și plasată în Irlanda anilor 1970, în miezul conflictului religios dintre catolici și protestanți. Lecțiile istoriei nu trebuie închise în manuale, ci recitite sub lupa prezentului, mai ales cînd diferența dintre discurs și radicalizarea lui e o chestiune de semiton. Capodopera dramaturgiei poloneze, Eliberarea de Stanisław Wyspiański, revizitată performativ de directorul artistic al Festivalului Boska Komedia, regizorul Bartosz Szydłowski, propune, în Eliberarea lui Wyspiański (produs special pentru Festival), un manifest al rolului artei și al artistului în societate. În manieră deconstruită, episoade din istoria înființării Teatrului cracovian „Juliusz Słowazky“ sînt reflectate în oglindă, la distanță de peste un secol, în angajamentul etic, critic, experimental asumat de teatrul polonez de ieri și de azi. Parte din spectacol, un interviu filmat cu regizorul canonic Krystian Lupa, reafirmă calitatea artistului de conștiință critică a epocii sale, denunțînd pericolul naționalismului radicalizat. O ultimă secvență trăită în Festival: actori ieșiți la aplauze cu gura pecetluită de banda neagră de scotch, un protest citit în fața publicului, după spectacolul Komediant (Histrionic, Teatrul „Stefan Jaracz“, din Łódź, regia Agnieszka Olsten, Premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină pentru Agnieszka Kwietniewska), solidarizarea cu protestele actorilor din Teatr Polski din Wrocław, a cărui conducere politizată concediază actori, cenzurează libertatea de expresie a artiștilor.
Muzica pare a fi numitorul comun al spectacolelor din selecția (mea) Boska Komedia 2016. Cabaret, muzică patriotică, hituri internaționale pop-rock, folclor irlandez, Pink Floyd, Little Drummer Boy, percuții improvizate cu recuzita din scenă; actorii cîntă parodic, cîntă serios, sublimează în muzică criza de azi a artiștilor în relație cu Statul polonez, justifică mottoul acestei a IX-a ediții a Festivalului, care răstălmăcește, în folosul teatrului, primele două versuri din imnul național: „Polonia nu a pierit încă/ Cîtă vreme teatrul e viu“. Parafraza imnului național, „Jeszcze Polska nie zginęła/ Kiedy my żyjemy“ („Polonia nu a pierit încă/ Ea va fi cît vom fi și noi“), afirmă poziția asumat civică a artiștilor pentru dreptul Poloniei la un stat democratic, la o societate plurală, la liberă expresie.