Vocea Şarpelui revine. În templu inclusiv. Versurile sînt ale unei paragini somptuoase: „Foi de aur/ cărţi vechi în/ Temple părăsite/ Paginile se sfărîmă în felul cenuşii“. Paginile „de aur“ imprimă alura unei decăderi autumnale a spaţiului sacramental. „Un bătrîn apare &/ începe un dans obosit/ printre morţii împrăştiaţi“. În alte contexte, simptomatica premergătoare viziunii propriu-zise include dizolvarea camerei, adierea vagă a unui vînt străin, care învăluie corpul într-o strălucire eterică. Remarcăm un dublu aspect ritualic: ritualul implicit, pregătitor, al intrării în stare (închiderea ochilor, ţigara cade „ca un butuc“ etc.) şi ritualul efectiv, al actanţilor onirici. Decisiv e şi efectul de vertij, secvenţe întregi fiind colaje care ilustrează, notaţional, acest aspect al dinamicii psihosenzoriale: „Gura se umple de un gust de cupru./ Hîrtie chinezească. Bani străini. Postere vechi“.
Protagonistul e atît „candidat“, cît şi mistagog, atît aspirant, cît şi maestru al iniţierii. Ritualurile sînt „originale“ sau „canonice“, cele din urmă incluzînd preparativele arhicunoscute: trasarea cercului magic, invocarea directă, provocatoare sau chiar sfidătoare a spiritelor sau a zeităţilor. Textul ia, uneori, o formă dialogală: „De ce ne chemi?/ Ne ştii preţul./ Nu se schimbă niciodată. Moartea/ îţi va da viaţă/ şi te va elibera de soarta-ţi rea./ Dar se face tîrziu“. Una dintre cele mai pregnante imagini celeste din poezia lui Morrison o găsim într-un pasaj construit în aceeaşi manieră adresativă: „Copacule-flacără,/ Sire, ne-am întâlnit în Rai“.
A găsi vocea autentică înseamnă a dobîndi „tonurile repezi şi sigure“ de poet. Mintea e „spaţiul privat/ al unei noi ordini“. Poezia are statutul de „ştiinţă a nopţii“, vezi poemul omonim, Science of the night. Iar noaptea e intervalul privilegiat al unei stranii bogăţii: „Diamantele străluceau ca sticla spartă/ Pe stradă-n miez de noapte“ (The Connectors). Nestemate în loc de cioburi. O bogăţie exprimată în termeni tipici paraginii. Sensurile concretului sînt răsturnate. În spiritul aceleiaşi poetici, pornind de la acelaşi element, sticla spartă/ cioburile, am putea imagina străzi de o suprarealistă prospeţime, ţinute „la rece“ cu bucăţi de gheaţă împrăştiate pe caldarîm. Dar diamantele nocturne ale lui Morrison nu sînt doar bogăţie, ci şi ornamentaţie onirică. Poeticul rezidă în simultaneitatea activă a accepţiunilor posibile, în, cu un concept din sfera cuanticii, multiplicitatea variabilelor ascunse ale unui obiect.
Morrison aşază o tramă expresă viziunilor sale – verbul a apărea revine obsesiv. Fie că e vorba de un bătrîn şaman, de un gnom (spirit elemental) sau de îngeri. Într-o manieră tipică textelor hipnagogice, în The Connectors, bulevardul devine fluviu. Peisajul e contemplat dintr-un motel, cu „un whiskey în mînă“. Elementele converg, întemeind o veritabilă feerie claustrală: „respiraţia ei era calmă, vîntul cald“.
Şarpele e, deopotrivă, inspirator şi însoţitor. În celebrul The end, bătrîneţea sa nu e doar un atribut sacralizant. Dimpotrivă, de o manieră deosebit de expresivă, recurgînd, din nou, la o rimă ecou – „he’s old and his skin is cold“ –, vechimea apare şi ca decrepitudine, ca uzură a simbolului/ simbolicului: răceala naturală a şarpelui e pusă pe seama „vechimii“ sale. În Celebration of the Lizard, reptilele freamătă într-un peisaj care figurează direct inconştientul: „Reptilele abundă./ Fosile, peşteri, înălţimi răcoroase“. Regresiunea apare ca „un mic joc“. E acelaşi contrast – tipic „cînticelelor“ psihedelice – între alura, ambalajul formal aparent benign şi „nelumescul grotesc“ al reprezentărilor. Ritualul regresiv e descris sub forma unui instructaj, aspect al pactului direct cu cititorul, al rolului de mistagog al poetului: „închide-ţi ochii, uită-ţi numele“ – recluziune senzorială şi abolire a identităţii profane. Închiderea ochilor este o modalitate simbolică şi, totodată, concretă, o „tehnică“ psihofizică elementară – de rupere a legăturilor cu lumea, de retragere, cu o sintagmă din sfera yoga, a simţurilor din obiecte.
Să remarcăm, însă, şi o accepţiune periferică a şarpelui în poezia lui Morrison. Astfel, el apare în contexte enumerative, alături de broaşte, greieri etc. care conturează o sonoritate apocaliptică, infernală, parte a heraldicii negre a miezului de noapte şi/ sau a celuilalt tărîm.
Călătoria e cu atît mai iniţiatică şi mai reală, într-un anumit sens, cu cît e mai net interioară, mai psihonautică. Evadarea – narcotică sau nu – devine descoperire a celeilalte realităţi: esenţiale, transcendente. Una dintre versiunile emblematice e navigarea. Primul vers al poemului Nava de cristal e edificator: „Înainte să aluneci în inconştienţă“. Şi această călătorie se prefigurează ca fugă: „momentul cînd ai fugit era prea nebunesc“. Nava de cristal e o veritabilă „corabie a nebunilor“. „Se umple,/ o mie de fete, o mie de fiori“ – un mijloc al fugii-cedare, opuse călătoriei ascensionale, quest-ei asumate. E „navigarea“ celor aflaţi în… „derivă“.
Însă cea mai frenetică „fugă“ morrisoniană e poemul, al cărui titlu, Not to touch the earth, e inspirat, aşa cum am arătat, de Creanga de aur a lui Frazer: „Not to touch the earth,/ not to see the sun,/ Nothing left to do,/ But run, run, run./ Let`s run“. Am adapta, mai degrabă decît… să traducem, am acorda, deci, o prioritate aparte spiritului acestui pasaj, iar nu literei: „Să n-atingă pămîntul, să nu vadă soarele,/ Nimic-altceva de făcut/, decît să fugi, fugi, fugi./ Cît te ţin picioarele“. E un poem-chemare al fugii în şi din lume: spre casa de pe deal, spre Ţarul de la Răsărit, spre lacul lîngă care adastă bandiţii. Fărădelegile lor sînt, în fapt, ieşiri în afara legilor acesteia dintre realităţi. E şi cazul fantasticei iubiri proscrise, între fiica de preot şi şarpe. Legătura interzisă potenţează sacralitatea rupturii de nivel, care, în mistica indiană, de pildă, este ilustrată şi prin adulter. Dinamica strofei e, în original, excepţională: „Some outlaws lived by the side of a lake,/ The minister’s daughter is in love with the snake/ Who lives in a well by the side of a road/ Wake up, girl, we’re almost home“. Şarpele şi lacul se află într-o strînsă legătură, facilitată şi de estetica specifică, incantatorie, a unei prozodii aparent facile, naive. Să remarcăm, deci, coerenţa… fonetică şi simbolică a binomului snake-lake. Rimele (cvasi)paronimice – far/ Czar; moon/ soon – generează o adevărată fonetică a spaţialităţii onirice, a geografiiilor imaginare. În cazul unei strofe precum „Dead President’s corpse in the driver’s car,/ The engine runs on glue and tar,/ C`mon on along, not going very far,/ To the East to meet the Czar“, efectul sonor cardinal e imprimat de vocala a. Dincolo de sarcasmul politic – preşedintele mort şi drumul spre Est şi spre Ţar, în plină epocă a Războiului Rece –, maşina care funcţionează, bîjbîit, cu lipici şi gudron, ambele substanţe cu un anumit potenţial narcotic, e un alt vehicul psihedelic, menit unei deplasări „nu foarte îndepărtate“.
O constantă e şi feeria nocturnă, marcată de o voluptuoasă figurare a limitei: plaja. Cadrul frizează recuzita tipică romanticilor: „Sub lună,/ lîngă un vechi lac“ (Awake). Pădurea „dulce“, atribut la care, aşa cum am văzut, Morrison recurge şi în descrierea întunericului, e echivalată cu un „vis fierbinte“, în timp ce plaja e spaţiul unui edenism nocturn, al nudităţii originare şi, ipso facto, al purităţii de dincolo de tabuuri. Vocile dimprejur nu sînt, de această dată, ale spiritelor, ci ale perechilor care îngînă sonuri străvechi.
Un alt tip de narcopoem morrisonian e cel evenimenţial. Îngeri şi marinari e un veritabil portret de generaţie, cu „fete născute să se dezbrace în sălbăticie“. „Am putea plănui o crimă/ sau porni o religie“ sînt versuri care, echivalînd crima şi inventarea unei religii, proclamă acuta nevoie a unei (re)înnoiri radicale, brutale, revoluţionare, începute, aparent, „din nimic“. Izvorîtă, cu alte cuvinte, din mediile şi contextele cele mai marginale.
*
Ce înseamnă live-ul lui/ la Morrison? În nici un caz, ceea ce înseamnă la mulţi, prea mulţi solişti. Un playback, adesea, fără bandă. Nu o repetiţie, ci o repetare cu public. Exprimarea scenică a artistului nostru a fost, prin ea însăşi, revoluţionară. La fel ca în cazul beatnicilor, extazele acestui „duşman public“, care rima blues cu news, au devenit repede (şi) o chestiune politică.
Aşa cum subliniază Andrei Oişteanu, în cea de a doua ediţie a Narcoticelor în cultura română, Jim Morrison a fost student la UCLA (University of California – Los Angeles) în perioada 1964-1965, cînd acolo preda Mircea Eliade, existînd posibilitatea ca solistul să fi asistat la cursurile istoricului religiilor.
Puţinor artişti li s-ar potrivi, de o asemenea manieră, descrierea făcută de Eliade, în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, extazului dionisiac, care „înseamnă, înainte de toate, depăşirea condiţiei umane […], dobîndirea unei libertăţi şi a unei spontaneităţi inaccesibile oamenilor. Că printre aceste libertăţi a figurat şi eliberarea de interdicţii, de reguli, de convenţii de ordin etic şi social, pare sigur. […] Ceea ce distinge, totuşi, pe Dionysos şi cultul său nu sînt crizele psihopatice, ci faptul că ele erau valorizate ca experienţă religioasă [s.n.]“ . Live-ul morrisonian constituia, adesea, o transă publică, o rebeliune extatică.
Poezia sa e şi mărturia, cu sau fără ghilimele, a unei iniţieri infernale. „Lupul/ care trăieşte sub piatră/ m-a chemat/ să beau din recea-i/ Apă./ Nu să mă stropesc sau îmbăiez,/ Ci să părăsesc soarele/ şi să cunosc noaptea moartă a deşertului/ & oamenii reci care se joacă acolo“. În Şamanism, tehnici arhaice ale extazului, Eliade identifică o certă „deosebire între iniţierea şamanică de tip celest şi aceea care poate fi numită, cu oarecare rezerve, de tip infernal. Rolul pe care o Fiinţă cerească îl are în dăruirea transei extatice sau, dimpotrivă, importanţa dată spiritelor şamanilor morţi [s.n.] sau demonilor“ . Încheiem reluînd primele versuri citate în acest articol: „Indieni împrăştiaţi pe şosea-n zori, sîngerînd./ Fantomele năpădesc fragila minte-coajă de ou a copilului“ (Dawn`s Highway).
Traducerile versurilor analizate îi aparțin autorului articolului.
- Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, traducere de Cezar Baltag, București, Editura științifică și enciclopedică, 1981, p. 385
- Șamanism, tehnici arhaice ale extazului, traducere de Brândușa Prelipceanu și Cezar Baltag, București, Humanitas, 1997, p. 47 .