„Limba e un scafandru“, se spune într-un vers din cel mai nou volum de poeme de Nora Iuga, ascultă cum plîng parantezele. După ficţiuni arborescente şi poeme extravagante, în care limba folosită de această scriitoare s-a comportat cînd ca un acrobat, cînd ca un compozitor rebel, cînd ca un performant echipaj de intervenţii pentru situaţii de urgenţă, în acest nou volum, Nora Iuga (re)găseşte gustul pentru scufundări abrupte: prin straturi ale amintirii, prin vîrste ale poeziei, prin sedimente ale altor vremuri şi ale altor cărţi. O face în stilul pe care şi l-a recalibrat carte după carte: sfidînd, de fiecare dată, limitele jocului. ascultă cum plîng parantezele se dezvăluie ca un volum insolit, deopotrivă tandru şi ferm conţinut, asemenea unui reţetar în miniatură, cu formule atent cîntărite pentru „descorsetarea“ minţilor.
Pentru cititorii obişnuiţi cu histrionismul poetic al Norei, cu extravaganţa cu care poezia ei a ocupat mereu (şi a generat) spaţii bogate, acest nou volum va surprinde prin contrast. Aici nu mai avem dramatismul luxuriant, provocator, din Lebăda cu două intrări, ci o lapidaritate cu aer de colaj spontan, dar nu mai puţin acaparant. asculă cum plîng parantezele este o carte de o mare discreţie a mărturisirii poetice şi deschide un spaţiu în care rigoarea formală, exersată cu asiduitate, nu face decît să asigure condiţiile cele mai prielnice pentru ca jocul cu limbajul, cu bagajul poetic (chiar cu balastul poetic al unei întregi literaturi) să devină posibil. Este, fără îndoială, un flirt explicit cu dadaismul, în care Nora Iuga redescoperă deschideri în continuare tentante. Chiar titlurile din acest volum pot, la o adică, să lege un întreg poem în manieră dada, iar cititorul curios cu are decît să parcurgă cuprinsul cărţii nu ca pe ceea ce este, ci ca pe o pagină cursivă de poezie. E, aş zice, surpriza cea mai bine ascunsă din toată cartea, în ton cu discreţia care organizează regulile acestui joc nou, vesel-trist, în care e loc, dincolo de orice, pentru foarte multă dragoste, pentru o formă de speranţă stenică, mai degrabă rară în poezia bună.
Aerul general pe care acest volum îl răspîndeşte e unul senin, ludic. El reafirmă, în poeme de mici dimensiuni, potenţialul destructurant al micilor farse care rod la rădăcina rea a marilor adevăruri cu sens unic. Dedicată parcă bucuriei simple de a improviza şi de a descoperi, prin joc, o prospeţime capabilă de energie nouă, această carte este, implicit, o declaraţie de adeziune pentru tot ceea ce hazardul şi necunoscutul pot provoca mai fertil . „frumoasa mea. noapte de noapte/ mă curentez cu jartiera ta./ am sunat la Enel. şi depanatorul/ a oprit curentul. acum e beznă/ în cartierul Titan. ocoliţi blocul./ să nu vă cadă în cap. un motan.“ Poemul (mă curentez cu jartiera ta ) ar încăpea cu uşurinţă într-o antologie a liricii de amor în spirit dada, şi versurilor li se adaugă altele asemenea, desprinse mai ales din poemele din prima parte a cărţii („Într-o sală de bal. la o sindrofie./ în bucătărie. dă buzna un cal. / tu de ce n-ai venit¬? Iac-aşa. “).
Tonalitatea veselă, de şagă, proprie flâneurilor care se apără de canoane mînuind abil ironia şi şarja, e stinsă însă cu nuanţe ceva mai grave, în care inflexiunile sapienţiale deschid spaţii limpezi, proprii reflecţiei şi meditaţiei: „adîncurile nimicului. caută-le sub covor. rătăceşte-te. măcar/ o dată. Poate ajungi într-un crater. lumînările/ nu ţin de cald. /se lipesc de orizont. se adaptează./ hîrtiile de muşte au dispărut. viitorul e neîncăpător“. Nu e o excepţie, ci o regulă bine camuflată sub pretenţia sfidării prea multor norme cu care exteriorul provoacă sensibilitatea poetică. Acelaşi amestec fin echilibrat între aparenţa jocului şi o melancolie grea, de fond, care înmoaie contururile – toate contururile –, se regăseşte în poeme ca ar fi frumos acum la Moara lui Assan: „ hai odată să sărim şotronul. nu mai vreau/ să te-aud că n-ai chef. în borcane/ se moaie şerbetul. de atîta căldură./ ar fi frumos acum la Moara lui Assan. să facem/ o baie ca nişte pelicani jumuliţi/ să ne iubim cu dor. sau dacă vrei/ nemuritor şi rece. ştii cum găureşte/ tirbuşonul un bloc de gheaţă. Mein Eisberg./ dă-mi voie să-ţi zic aşa. Şi să cred/ că e ceaţă.“ Sau în fragmente ca acesta, decupat din poemul era un cărăbuş: „voiam să închei poezia. cu o mînă de pianist./ dar la Ateneu în înghesuială. L-am strivit. era/ un cărăbuş. De familie bună./ s-a stins discret. ca orice chibrit/ cînd suflă vîntul. Luna se albeşte/ la răsărit. Eu uit mereu dacă/ adorm sau mor“.
Există o reţea bine camuflată care ţine la un loc ceea ce memoria decupează, recuperează şi amalgamează, şi prin această reţea, cu noduri precis controlate, circulă o tensiune aproape palpabilă. Apar, din loc în loc, şi nişte indicii destructurante, semne care avertizează că jocul nu e doar bucurie, ci, de multe ori, teamă, vulnerabilitate, distanţă şi da, cruzime. Tot acest areal de afecte e semnalizat prin prezenţa unor violenţe cromatice : „înfig furculiţa în ochiul mielului. picură negru“ sau foarte des, prin prezenţa nuanţelor de roşu, într-o serie amplă de contexte: „rîurile sînt roşii. pămîntul e/ roşu şi soarele“, „un soare mare roşu venea înot.“ (din ne jucam cu mingea) sau „venea noaptea. un lup/ sau o locomotivă. cu ochi roşii. se apropia./ mă ţineam de şorţul mamei“. Roşii sînt şi pantofii care dansau pe străzi, şi capul tăiat al cocoşului din amintire, şi pata de pe planeta Jupier (de căutat în ochelarii din Germania). Tensiunea acumulată prin aluzii, prin arta de a insinua, aproape în treacăt, mici repere pentru ceea ce nu e şi nu poate fi confortabil, generează ipostaze epifanice ale poeziei, secvenţe saturate de lumină, în care durerea se amestecă cu bucuria şi angoasa, cu speranţa cea mai transparentă. Aşa e the end, ultimul poem: „simţi? Îţi cresc alte urechi. alţi ochi. alte nări./ voi folosiţi degetele. apăsaţi pe taste. pe butoane./ pe trăgace. Eu descurc buclele mielului. Îl sărut/ şi plîng. e bucuria cepei mici cînd se sparge/ să nască un ghiocel. înţelegi? nu te mai ruşinezi/ că eşti bună. ai înviat “.
Nora Iuga a scris o carte ca o platoşă fină, pe cît de eterată, pe atît de materială, aşa cum sînt toate substanţele vitale.
Nora IUGA
ascultă cum plîng parantezele
Editura Cartea Românească, Bucureşti,
2016, 64 pp.