Jurnal de gravuri în lespezi

Poezia lui Ion Horea e, în genere, expediată de critică într-un neotradiţionalism ardelenesc, cu o „venetică“ (adică moldo-muntenească) genealogie pillatiană. Carte de vizită desuetă pentru cititorul postmodern. Şi totuşi, această poezie nu constituie un ansamblu monumental vetust.   Recentul volum de versuri Gravuri este, cred, cel mai bun publicat de poetul ardelean, care, în luna mai, va împlini 85 de ani. Alcătuită, ca o trinitate simbolică, din ciclurileJurnal, Gravuri şi Lespezi, cartea are tonul unui epitaf poetic. Punînd punct – sper! – comodelor exerciţii Pilates la care tot recurg criticii cînd îi discută opera, Ion Horea se dovedeşte mai inovativ ca niciodată. Toposul primordial Primul ciclu dezvăluie, încă din titluri, care împrumută simplista datare diaristică, o pregnantă zodie autumnală. Lunile frecventate sînt două: octombrie şi noiembrie. Toam – na tîrzie este anotimpul tutelar astăzi în creaţia lui Ion Horea: „Un timp care mă-ndeam – nă, de la margini,/ Să-mi caut locul meu către- nserare. […] Noiembrie, pîndire de omături/ Pe urmele arsurilor de brumă“ (Adaos la2 noiembrie 2010). Noiembrie, cu pîndirea de omături, prevesteşte marea trecere („alba-ntunecime“, cum o înfăţişează Ion Horea, parafrazînd oximoronic „neagra-ntunecime“ dinSerile la Mirceşti): „Şi vei porni prin alba-ntunecime/ Pe drum de sănii, tot pe drum […]