Jurnal retrospectiv pe sărite

Doi copii vorbesc despre „complicăţenia timpului“. Teoriile cvasi SF ale lui Stephen („Timpul nu e o linie, ci o dimensiune, ca dimensiunile spaţiului. Dacă poţi curba spaţiul, poţi curba şi timpul, iar dacă ai suficiente cunoştinţe şi te poţi mişca mai repede decît lumina, poţi călători înapoi în timp şi să fii în două locuri concomitent.“) şi expresiile metaforice ale lui Elaine: „mă gîndesc la timp ca la ceva ce are formă, ceva vizibil, o serie de transparenţe lichide stivuite una peste alta“, urmate de indiferenţa copilărească a Cordeliei („Si?“), care „pune natura timpului la locul ei“, constituie un preambul şi une mise en abyme ale felului în care este construită cartea Ochi-de-pisică. Cartea nu este însă o carte a timpului, ci a unor timpuri speciale (le-aş numi prezenturi), ordonate de o memorie care sare de la un prezent al copilăriei la un prezent al vîrstei mature, apoi la un prezent al unei vîrste mature ce se apropie de bătrîneţe. Prezen turile acestea se întretaie şi se iluminează reciproc. Un prezent trecut, apoi un alt prezent trecut îndreptînduse spre un prezent care se tot răsuceşte spre trecut: „Sînt alături de Cornelia în tramvai şi mergem în centru ca în fiecare […]