Ediţia princeps, integrală şi necenzurată a Jurnalului… lui Jeni Acterian, îngrijită de dl S. Skultéty (care a realizat noile traduceri din franceză şi engleză, alături de prefaţă şi note), va trebui privită de aici înainte ca adevăratul text al acestei scrieri cu un destin atît de special şi care, alături de jurnalul lui Mihail Sebastian, este considerată azi – în mod cvasi-unanim – ca o capodoperă autohtonă a genului. O operă involuntară, desigur, de o intimitate sortită în principiu focului, şi salvată miraculos de fratele supravieţuitor Arşavir (prefaţa editorului are ca subtitlu două rînduri ilustrative ale diaristei: „Pot scrie totul, căci scriu pentru mine. Nimeni, niciodată nu va citi aceste caiete“). Dacă e să vorbim totuşi de un public potenţial – date fiind numeroasele indicii din jurnal –, el e reductibil la eurile succesive ale autoarei, care se reciteşte periodic şi nu se mai recunoaşte de la o etapă la alta a fluxului existenţei sale. În vederea stabilirii textului, noul editor a consultat şi reprodus fidel, după manuscrise şi cu lecţiunile aferente, toate cele 23 de caiete-bloc notesuri-agende păstrate la Arhivele Culturale Române de către Fabian Anton, care le-a obţinut în anii ’90 de la pictoriţa Nuni Dona (bună prietenă a Eugeniei Maria Acterian).
Ce e nou în ediţia de faţă
Întîmplarea face ca, în decursul lungii mele colaborări la Ararat, periodic al Uniunii Armenilor din România, să fi citit – în suplimentul din iulie 2005 al revistei – mai multe pagini necenzurate, recuperate şi publicate de Fabian Anton. Ele dădeau măsura cenzurării „fraterne“ a acestui text pe cît de intim, iată, pe atît de incomod. Le regăsim, cu precizările de rigoare, şi în ediţia din 2015. Noutăţile prezentului ansamblu, restituite în sfîrşit integral, sînt, ţin să subliniez, nu doar masive, ci şi (pe alocuri) spectaculoase, chiar dacă, poate, nu în măsura şi nu pe intervalul la care ne-am gîndit mulţi dintre cei care am comentat jurnalul în varianta lui anterioară. Nu e cu totul exclus să apară unele surprize din manuscrisele aflate la Dobra, judeţul Hunedoara, unde au fost trimise de Arşavir în anii ’50, spre păstrare. Noua ediţie, de o amploare apreciabilă, conţine peste 200 de pagini suplimentare, iar lectura ansamblului, corelată cu noile traduceri ale textelor în limbi străine, îţi dă adeseori senzaţia că ai în faţă o cu totul altă carte decît cea din ediţia Doinei Uricariu. Multe însemnări fermecător-debutonate din anii adolescenţei dau textului o concreteţe pe care n-o avea în ediţiile precedente. E drept, printre recuperări se află şi mult balast textual – ciorne, citate extrase din diverse opere, ba chiar şi un oracol şcolar în deschidere. „Balast“ – literar vorbind, pentru că totul e important, documentar şi biografic vorbind, şi totul contribuie la senzaţia de autenticitate necontrafăcută, prin comparaţie cu autenticismul binişor cosmetizat şi regizat de Arşavir.
Însemnările de după 1947 sînt, din păcate, frustrant de puţine pentru cei care s-au aşteptat la mult mai mult: arid-telegrafice, mai mult detalii de regie ale unor piese; nimic intim, autoarea lor (cu numele de scenă Jeni Arnotă) devine complet de nerecunoscut… Ultimele note datează din februarie 1953, sînt complet anodine şi au o relevanţă strict documentară. Ele par aproape postume, dintr-o viaţă moartă sau dintr-o moarte vie. Iată ultima însemnare, datată miercuri, 11 februarie 1953: „Ora 3 rep(etiţie) cu (Alexandru) Critico pentru Student. Luat vreo patru articole pentru teatru de copii, dar sînt proaste. Discutat cu (Natalia) Bragalia, ca să cerem documentul de la secretariat“. Ultimul cuvînt al jurnalului („secretariat“) pare el însuşi desprins din nişte notiţe de secretariat. N-ai cum să nu te întrebi ce s-a întîmplat cu Jeni Acterian după paginile atît de pasionate din 1947 – să fie oare teama faţă de ingerinţele noului regim? Să fie altceva? Dar ce? Autoarea nu ne oferă nici un indiciu, totul rămînînd „sub pecetea tainei“. Faţă de coerenţa precedentelor trei ediţii (Humanitas 1991, 2008, Ararat 1998), prezentul volum are un caracter inform, dar mult mai autentic – îmi vine să spun: „ca viaţa însăşi“, liber consemnată. Aflăm, printre altele, din prefaţa dlui S. Skultéty că autoarea şi-a intitulat caietele Jurnal intim, titlul deja consacrat – Jurnalul unei fete greu de mulţumit – fiind creaţia lui Arşavir (cu ontologizarea strategică bine cunoscută din 1991, cînd „fiinţe“ lăsa locul frivolului „fete“). Din raţiuni de expresivitate, ediţia de faţă nu poartă titlul lăsat de autoare. O concesie, dar cred că e mai bine aşa.
Făcînd istoricul pregătirii manuscrisului pentru tipar de către Arşavir, noul editor nu consemnează, din păcate, un aspect asupra căruia am atras atenţia cu mai multe prilejuri: e vorba de prima publicare a unui fragment din jurnalul lui Jeni (sub numele Jeni Arnotă, cu un chapeau el însuşi pseudonimizat – „Acterian“ era un nume prohibit în anii comunismului), cu titlul redacţional Întîlnire cu Eugen Ionescu şi Mircea Tiriung. Textul, pus în pagină sub formă de dialog dramatic (cum nu-l mai regăsim în nici una dintre viitoarele ediţii) a apărut prin mijlocirea lui Ştefan Popescu în revista băcăuană Cadran. Caiet cultural al cenaclului „George Bacovia“ (1973). Ştiam de mult că Arşavir Acterian a operat, pregătind pentru tipar textul surorii sale, o cenzură nu doar de natură etică, ci şi politică (eliminînd mai multe notaţii politice antilegionare ale autoarei, dar şi consideraţii prea intime, de natură să afecteze imaginea unor persoane apropiate sau aflate, la acea dată, încă în viaţă), precum şi o „operaţie estetică“. Textul fasonat de el pentru scena publică arată mult mai literar – aproape ca un roman diaristic, cu un discurs încheiat la toţi nasturii, nu în, să zicem, negligé sau nuditate deplină. Nu bănuiam însă amploarea acestei cenzurări.
Multe însemnări sînt neglijente, debutonate, uneori impudice, cu colocvialisme şi mici licenţiozităţi de jeune fille. Mai tîrziu, viaţa erotică e consemnată cu brutalităţi dificil suportabile din perspectiva celor implicaţi (dacă prima pasiune a lui Jeni, filozoful Alexandru Dragomir, nu iese tocmai rău, aspirantul S.E. este, eufemistic spus, de compătimit – e vorba, Nota Bene, de Alexandru Elian, viitorul bizantinolog, iar nu de Sandu Eliad, de la Teatrul Evreiesc, cum apare în precedenta ediţie). Bunăoară, însemnarea din 3 iulie 1946 are, în ediţiile precedente, cîteva rînduri, iar în prezenta – peste două pagini, cu sarcasme umilitoare la adresa soupirantului A.E. – un nou D. în viziunea unei noi doamne T. din Patul lui Procust: „Pentru cvasi-cererea lui în căsătorie, merita să-l las să mă sărute puţin, dar găsesc că, pentru cît nu-l pot suferi fizic, l-am lăsat cam mult. L-am amînat pentru săptămîna viitoare. […] Ce nenorocire că nu-mi place fizic deloc. Atingerea gurii lui îmi repugnă pur şi simplu. Săptămîna viitoare trebuie s-o chem pe Alice să stea cu mine cînd o veni. N-am chef să mă mai sărute. L-am rugat pe Arşavir aseară să stea el, dar a refuzat categoric. […] Blond, bronzat şi aerisit Sănduc [Dragomir, n.m.)]. Ce plăcere să-mi aşez ochii pe el după decoloratura aceea lipicioasă de bibliotecă! E lipicios nenorocitul. […] Se lipise de mine ca o ventuză. Cînd am închis uşa după el, am răsuflat adînc, am rîs din plin şi‑am alergat la baie. Mi-am frecat dinţii cu furie şi cu odol, dar m-a urmărit mirosul de mucegai toată seara. Mă învîrteam prin casă, bombăneam umoristic şi fumam. L-am distrat pe Arşavir ca niciodată. Sînt nebună că mă amuză chestia asta. Sînt infectă şi cinică, dar este nostim. Je ne peux rien. Distinsul savant spunîndu-mi versuri şi mărturisindu-mi că e sentimental…“. Asemenea consemnări ar fi fost, omeneşte şi moralmente vorbind, greu suportabile pentru cel vizat (m. 1998) dacă ar fi fost publicate în ediţia din 1991. Confesiunea erotică în jurnalul lui J.A. este de o directeţe şi de o naturaleţe fără precedent la o autoare română în epocă.
La fel de incitante sînt şi secvenţele care dau dimensiunea politică ocultată a jurnalului. Redau doar un fragment tulburător la adresa Mariettei Sadova şi a fraţilor legionarizaţi, plasat la finalul însemnării din 13 ianuarie 1941, în plină rebeliune: „De fapt, M(arietta) e îngrozitor de furioasă, probabil, pe mine, pentru că începe să-şi dea seama că am avut dreptate în tot ce spuneam despre fanatismul lor legionar. Faptul că nu m‑a ascultat îl plăteşte acum destul de scump. […] În fond, ceea ce ar vrea este să mă compromit şi eu şi să trăiesc şi eu împreună cu ea stupida şi sociala ei transă. Cum i-ar fi oare posibil să înţeleagă că există şi altfel de transe, infinit mai chinuitoare, din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. […] Nu m‑a interesat nicicînd istoria. Trecutul şi viitorul – ca şi prezentul – unei omeniri formate, în marea majoritate, din indivizi făcînd mai mult parte din speţa bestiilor decît a oamenilor constituie pentru mine o preocupare egală cu aceea pe care o constituie nu ştiu care mamifere din era terţiară…“.
Asemenea reflecţii (la care se adaugă şi altele, de asemenea cenzurate, cum ar fi cele despre profesorul Nae Ionescu (care o fascinează, ca pe atîţia congeneri, dar pe care nu‑l urmează politic), merită în sine o discuţie. În rest, personajul Jeni rămîne la fel cum îl ştim: firesc, ataşant, strălucitor, dramatic, inenarabil. Îi datorăm, chiar dacă fără voia ei, una dintre cele mai autentic existenţialiste scrieri ale literaturii române şi, totodată, una dintre cele mai vii petites histoires ale tinerei generaţii din România anilor ’30-’40. Nu există, la nici unul dintre scriitorii noştri – am mai spus‑o şi cu alte prilejuri, o repet acum: cu excepţia lui Eugen Ionescu – o asemenea angoasă a morţii, o asemenea panică metafizică, somatizată de la un punct încolo şi faţă de care Kierkegaard sau Cioran par nişte cabotini. O angoasă bine camuflată, care coexistă cu o mare bucurie de a trăi clipa şi toate „nimicurile“ cotidiene, în fine, cu un „absolutism“ al prieteniei şi cu unul (mult mai păgubos) al iubirii. Existenţa tragică se asociază cu robusteţea şi exuberanţa vitală, traduse inclusiv la nivelul scriiturii.
Renunţare la lifting
O menţiune specială merită calitatea grafică a acestei ediţii pe care o putem numi, aproape, de lux: splendidă, ornată cu numeroase facsimile şi cu o bogată arhivă foto despre Jeni, familia şi prietenii/prietenele ei. Chiar dacă, din motive de spaţiu, au fost lăsate pe dinafară corespondenţa şi paginile ludice, cvasiurmuziene din caietele clubului „Pana Trăznită“, volumul reconstituie o imagine cît se poate de fidelă a autoarei – o intelectuală excepţional înzestrată şi fără noroc.
Ediţia Doina Uricariu putea fi citită – a şi fost, de altfel – ca o operă literară. „Ficţiunea jurnalului intim“ era însă asigurată, în acest caz, nu doar de diarista însăşi, ci şi, în mare măsură, de fratele Arşavir care – pios şi prudent – i-a făcut textului un lifting corespunzător în vederea scoaterii în lume… În ediţia Skultéty – reproducere fidelă şi integrală a tuturor manuscriselor disponibile, nepregătite pentru tipar –, valoarea literară a ansamblului se vede, în parte, diminuată în favoarea autenticităţii documentare. O comparaţie tehnic detaliată între succesivele editări, inclusiv a diferenţelor de traducere, ar fi, desigur, un exerciţiu pasionant. Apare însă şi o altă problemă, de natură teoretic-deontologică, ţinînd de etica tipăririi jurnalelor intime (nu e prima dată cînd insist asupra ei). În ce măsură valoarea literară şi interesul documentar justifică publicarea unor texte strict personale, pe care autorii lor nu şi-au dorit să le ştie vreodată divulgate? Cît, cum şi ce poate fi reprodus în aşa fel încît să nu prejudicieze imaginea celor vizaţi în text, dacă aceştia încă mai trăiesc? Pînă unde poate opera, în mod legitim, „cenzura“ editorială sau familială? Mai mult decît oricare alt jurnal de acest tip – fără a uita jurnalele lui Mircea Eliade, Petru Comarnescu sau Octav Şuluţiu, binişor „coafate“ şi ele de autorii lor sau de terţi –, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, cu aventura scrierii, salvării şi publicării sale în trepte, poate servi drept pretext pentru o necesară dezbatere despre limitele şi clauzele intimităţii diaristice.