Kafka în România

Dacă James Joyce a realizat o parodie magistrală fiind în exil, a orgolioasei, dar frustratei Irlande natale; dacă Musil a satirizat fără milă obedienţa şi imobilismul agonic ale Imperiului Habsburgic sau Bulgakov şi Ilf şi Petrov (citaţi în Plicul negru) au procedat la fel în privinţa degenerării cotidiene şi mitocăneşti a sistemului sovietic, Norman Manea  a devenit, în timp, cel mai feroce şi un implacabil portretist al societăţii din ţara sa, România, în anii dictaturii lui Ceauşescu. Ca într-o  grotescă şi sumbră piesă de teatru care navighează fără oprire între o realitate boită şi un coşmar în care apar neîncetat tot soiul de spectre din trecut, lansînd mesaje, „scrisori“ incomode, ficţiuni ale unui prezent letargic, întemeiat pe supuşenie şi pe ambiguitatea unor discursuri pline de stereotipuri, autorul ne prezintă, într-o manieră sarcastică, nişte figuranţi care nu sînt altceva decît un rezumat concis al unui regim de Partid, bazat pe uniformitate obligatorie: „Iată-i: pestriţii figuranţi ai marii farse, marea armata a învinşilor care refuză sănătatea, indiferenţa şi normalitatea“. O farsă sau o  investigaţie cu iz detectivist, în Bucureştiul de la începutul anilor optzeci, acel petit Paris de altădată, pe ale cărui străzi păşesc, astăzi, „oameni veseli şi fără aducere aminte“, farsă  […]