Kristofer Flensmarck: Ultima expediţie

în mai imaginile cu mine pălesc. cineva bate mingea prin sat. să te trezeşti ca să arzi. furtuna se sparge pe fundul oceanului rostogolindu-se apoi în sus, o spirală coborîtoare de vînt în apă din cer cad pietre un val imens apare din senin şi se năpusteşte peste pămînt stoluri de păsări aterizează din cînd în cînd în apă limbajul e insuportabil declaraţia muntelui cenuşiu în ochiul urgiei începe apocalipsa importanţa de a înţelege faptul că fiecare e singur. mişcarea soarelui peste suedia. în curînd va fi vară. te iubesc chirurgical. înclinaţia ta pentru incizii nu e suedeză. mîna se transformă într-o aripă neagră, zboară. cînd o să dispar, o să-mi aduc aminte să mă gîndesc la noi alunecăm unul printr-altul lacul de sub pămînt în munte dealuri şi păduri jos în oceanul verde şi întunecat un banc de peşte şi plancton inundă trenurile subterane înecate felinare stinse răsar ca nişte cruci pe dealuri, în afara oraşului dar tu şi cu mine sîntem încă aici. nu-mi mai pot ceda cuvintele fantasmelor. n-o să le mai cedez. a devenit o chestiune care ţine prea mult de singurătate. eu şi cu tine ne încuiem feţele larg deschise şi poate palide în întunericul […]