La Beauté

Redevin artele frumoase in discursurile de „post“ – (modernism, umanism, conceptualism si alte „-isme“)? Sau ele n-au incetat nici o clipa sa fie asa, in ciuda ipocriziei esteticii secolului al XX-lea? Tensiunea oximoronica din sintagma „arte frumoase“ devenise suparatoare. Frumusetea a fost pusa la zid de „artele plastice“ sau „vizuale“. Bad girl, ea a fost acuzata de modernitate, de a fi servit prea multor stapini. Din rasfatata (in clasicism, antichitate etc.) a devenit, rind pe rind, plictisitoare, dictatoriala, demna de dispret, de dezgust, de ura chiar, pierzindu-si orice autoritate in „misoginia“ esteticii moderne, in relativismul ultimului secol. Reintoarcerea frumusetii pe simeze in discursurile de „post“ denota, dincolo de o anumita oboseala a modernitatii, o incercare de a redefini artele. Gratie intersectarii vizualului cu limbajele publicitare, imaginea tineretii vesnice, a sexualitatii fericite, satisfacute de frumusetea ingenua, surizatoare, prozaica, cotidiana sau sofisticata este perfect cuplata cu prosperitatea economica si puterea de cumparare in economia postindustriala. Frumusetea e de vinzare, se cumpara, capata pret, ca o promisiune publicitara a satisfactiei, a fericirii chiar. „Frumusete si intristare“ (Kawabata) ramine in urma, ca expresie a modernitatii. Proasta sa reputatie de secol XX nu o impiedica sa fie repusa astazi in drepturi, redimensionata, recitita, pe simezele […]