La domnul Paul

  • Recomandă articolul

În anul 2014, cu prilejul expoziţiei sale Grădini, de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, l-am întrebat pe Horea Paştina cum am putea organiza acolo o expoziţie a grupului Prolog, care urma să sărbătorească în anul următor 30 de ani de la lansare. Speram să pot avea măcar cîteva coordonate ale unui proiect pentru care aveam toate motivele să cred că va fi mai laborios decît altele. Faţa pictorului Horea Paştina a avut o expresie luminoasă, după o clipă de reflecţie încordată, şi m-am gîndit că, totuşi, voi avea un accept asumat, dar el mi-a răspuns: păi să vorbim cu domnul Paul…

La acelaşi muzeu, în primăvara acestui an, l-am întrebat pe pictorul Constantin Flondor, în zilele circumscrise vernisajului expoziţiei sale Veranda cu flori de zăpadă, cam ce ar trebui să facem pentru o expoziţie a Prologului. Fără ezitare, mi-a dat acelaşi răspuns ca domnul Paştina în urmă cu doi ani: păi să vorbim cu domnul Paul…

Pentru întîlnirea cu domnul Paul – Paul Gherasim –, cunoscut doar din relatări şi din cărţile lui Mihai Sârbulescu, m-am pregătit imediat după preluarea postului la Muzeul Naţional de Artă al României. Am aflat însă că e suferind, că nu mai părăseşte patul, că refuză mîncarea. În dimineaţa zilei de 3 august a sosit vestea că s-a stins.

La Stavropoleos, unde a fost depus în cursul aceleiaşi zile, am ajuns la încheierea vecerniei cotidiene, cîntarea troparilor de final auzindu-se de departe, la difuzorul montat în pridvor. În mica biserică, sicriul cu trupul lui Paul Gherasim, aşezat în mijlocul naosului, scădea din spaţiul interior, şi aşa puţin, al acestui odor arhitectural al Bucureştiului. În sicriul deschis, trupul păstra o încordare trădată de linia uşor sinuoasă a corpului, pusă în evidenţă de relaţia cu formele rectilinii, geometrice ale sălaşului final. Costumul negru în care era îmbrăcat nu părea de tipul celui pregătit din vreme, deşi poate era, iar aerul său vetust era dat, cine ştie, doar de o învechirea naturală în lunga aşteptare a momentului căruia îi era destinat. Paul Gherasim împlinise de curînd, în 25 iunie, 91 de ani. Îndreptată către altar, faţa sa avea destule urme cu care timpul, duşman al integrităţii armonice, a atins acest chip de patrician, fără să capete însă, la acel moment, aspectul spectral care substituie, de regulă, trăsăturile cunoscute. Ceea ce a rămas intangibil, ca o efigie romană pe o monedă imperială, era profilul său voluntar, cu nas acvilin, acum de­senat în contururi angulare, semănînd cu o gravură expresionistă, în alb-negru, de Karl Schmidt-Rottluff. Tocmai acest lucru, asociat inevitabil patosului expresionist, făcea ca trupul din sicriu să pară aşezat într-o poziţie de tranziţie, de mişcare, în răspăr cu îndeobşte cunoscuta postură a repaosului final. Lumina orei de seară, încă puternică la început de august, care trecea prin ferestrele de la nord ale bisericii, prindea acest chip, dînd firelor albe, de o albeaţă pe care numai ieşirea din reperele temporale obişnuite ale vieţii o dau, aspectul unor linii de lumină ce se desprindeau din pielea de culoarea fildeşului.

În faţa altarului, cu mişcări elastice, părintele Marchiş, cu infatigabila sa vitalitate şi sonoritatea plină a vocii, încheia vecernia, privind din cînd în cînd către sicriu, de parcă ar fi aşteptat un semn, o încuviinţare din pleoape, care nu mai venea, că treaba e bine făcută.

Peste două zile, în aceeaşi biserică, slujba de înmormîntare a adunat mai multă lume decît puteau cuprinde spaţiul interior, pridvorul şi curtea din jur. Am întîrziat căutînd o florărie pentru coroană, dar n-am găsit una gata pregătită şi am aflat că durează mai mult de o jumătate de oră să o facă. M-am decis să comand un buchet de crizanteme de un alb rece, aproape mineral. Ca să mă scuz faţă de mine însumi pentru lipsa de prevedere, mi-am spus că frumuseţea acestor flori de doliu, într-un mănunchi strîns ce amintea o făclie lungă, e preferabilă rutinei unei coroane, părîndu-mi sincronă cu notoria amendare a conformismului de către cel căruia îi erau destinate. Am rămas o vreme în pridvor văzîndu-l ieşind, din greu asudat, pe actorul Victor Rebengiuc, semn că dogoarea amiezii bucureştene a trecut de răcoarea zidurilor seculare ale bisericii. Constatînd că un loc a devenit disponibil, am intrat strîngînd spre mine buchetul de crizanteme, căci spaţiul era strîmt. De parcă fusesem prins într-un efect Doppler, sonorităţile vocilor cîntate, alterate în difuzorul montat deasupra în pridvor, au căpătat imediat naturaleţe şi spaţialitate. Acum părintele Marchiş citea, cu evident har actoricesc, mesajele celor care nu au putut fi de faţă, spunîndu-le numele la final. L-am auzit pe cel al lui Andrei Pleşu, precedat de un text care era evident că-i aparţine, judecînd după expresiile pe care numai el le poate formula. Dar un personaj de anvergura lui Paul Gherasim e greu de prins într-un discurs. Poate şi într-o carte, aşa cum este cea cu titlul Dosar Prolog1 de Mihai Sârbulescu, pe care am căutat-o acasă, în aceeaşi zi.

Pentru rolul prim al „domnului Paul“ în configurarea şi existenţa Prologului este edificator un paragraf din cartea amintită, enunţat chiar de autorul volumului: „Prolog este creaţia dumneavoastră. […] Dumneavoastră ne-aţi convocat, pentru a fi împreună. Dumneavoastră alegeţi din atelierele noastre lucrările pe care le expunem împreună în expoziţiile Prolog – pentru ca aceste lucrări să se potrivească una cu alta. […] Dumne­a­voastră şi hotărîţi, de altfel, cînd vine momentul să expunem, şi cînd nu. Sunteţi primus inter pares. Primul între egali“2.

Puţin cunoscut este faptul că Paul Gherasim a fost ideatorul legendarei expoziţii Studiul de la Galeriile Bastion din Timi­şoara, în anul 1979. Îmi aduc aminte şi nu cred că voi uita momentul în care am primit revista Arta dedicată acestei expoziţii. Eram încă elev la Liceul de Arte plastice din Cluj-Napoca, şi pentru mine totul era la începuturi. Dar ima­ginile lucrărilor expuse acolo şi mai ales fotografiile din expoziţie (unde panotarea nu semăna cu ceea ce văzusem pînă atunci), reproduse pe pagini duble, care se deschideau panoramic dinspre cotor, m-au urmărit mereu, ca o referinţă majoră pentru un fel de a face şi înţelege arta.

În cartea amintită3, episodul Studiul este rememorat chiar de Paul Gherasim: „Cînd a venit Coriolan Babeţi, adus de Bernea, prima dată la mine în atelier, m-a întrebat dacă pot să gîndesc o expoziţie cu pictură din Bucu­reşti, în Timişoara. […] Am mai vorbit puţin şi, cînd l-am condus să plece […], i-am spus următorul lucru: M-am gîndit. Expoziţia se va numi Studiul!“4.

Succesul acestei expoziţii, căreia i-a urmat o alta, cu acelaşi nume şi în acelaşi oraş, în anul 1981, a fost depăşit însă de impactul şi de influenţa fără precedent pe care le-a avut în cultura din România şirul de expoziţii început în decembrie 1985 de gruparea Prolog, din care mai făceau parte Constantin Flondor, Horea Paştina, Ion Grigorescu şi Mihai Sârbulescu.

În plin marasm al comunismului, lucrările lor păreau un comentariu subtil şi implicat al situaţiei unei societăţi aflate la limitele supravieţuirii fizice şi spirituale. Căutarea unor surse resuscitatoare în propria cultură, o înnoire a limbajului prin recursul paradoxal la pictura românească dintre secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea au făcut ca lucrările lor să fie receptate pe de o parte, ca expresie a unei subversiuni tacite, noncombat, pe de altă parte, ca rezultat al unei necesare respingeri a paliativelor obosite la realismul socialist, eşuate într-un figurativism stilizat, emasculat de orice mesaj în afara unui decorativism inactiv. Presupusele direcţii religioase neobizantine pe care grupul le-ar fi cultivat au fost respinse de Paul Gherasim în discuţia amintită: „N-am pornit în semnul teologiei şi al monahismului şi nici în semnul culturii. Am început ca pictori“5.

Acest final de paragraf cred că trebuie luat în serios, deoarce aici avem explicaţia profundă a demersului lor şi, poate, cheia sincronizării cu alte mişcări din spaţiul internaţional. Spre exemplu, în ciuda mizei pe ima­gine şi simbol, mişcării i se potriveşte ca o mănuşă una dintre caracteristicile conceptualismului conţinute în volumul Vocabulaire d’esthétique: „Dacă interesul acestei arte pare a fi provocarea reflecţiei noastre despre natura artei prin întrebări pe care nu le poate pune decît într-o manieră crucială, artiştii mişcării par a se epuiza într-o tentativă tulburătoare, şi la limita imposibilului, de definire ontologică a artei. Aceşti artişti par a fi «mistici» (pentru a folosi expresia unuia dintre ei, Sol Lewit, de o luciditate particulară) care încearcă să ajungă la concluzii inaccesibile logicii şi raţionalului“6.

Dincolo de aproximări şi de autodefiniţii, Prologul are nevoie de studii dedicate, însoţite de expoziţii cu lucrări semnificative, care se află în multiple colecţii, cele mai multe particulare. Întreprinderea se va face, iată, fără domnul Paul, deşi, poate, spiritul său va veghea ca totul să iasă aşa cum ar fi vrut. În acest sens, un fragment din aceeaşi carte a pictorului Mihai Sârbulescu cade bine ca final: „M.S.: Pentru Dumnezeu faceţi dumneavoastră aceste expoziţii?/ P.G.: Nu. Dumnezeu nu are nevoie de aşa ceva. El are nevoie de fapte pe care cu greu le facem noi. Expoziţiile le fac pentru oameni care să înţeleagă. Pentru cîţiva oameni, poate“7.

 

 


  1. Mihai Sârbulescu, Dosar Prolog, Editura Ileana, Bucureşti, 2011.
  2. Mihai Sârbulescu, Op.cit, pp. 36-37.
  3. În care, printre altele, este reprodusă o discuţie între prologişti înregistrată în satul Cuptoare-Reşiţa, în perioada 24 mai-4 iunie 2008.
  4. Mihai Sârbulescu, Op.cit, p. 38.
  5. Mihai Sârbulescu, Op.cit, p. 12.
  6. Étienne Souriau, Vocabulaire d’esthétique, Presses Universitaires de France/Quadrige, Paris, 2004, p. 454
  7. Mihai Sârbulescu, op.cit, p.13.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }