La margine de București, de Italia, de UE

  • Recomandă articolul

În Cernavodă, pe fondul apropierii eclipsei de soare din 1999 (care funcţionează ca pretext), Mircea (Nicholas Bohor), un băiat realmente cuminte și binevoitor, se împrietenește cu Alex (Dan Hurduc), venit de la Bucureşti. Vara s-a sfîrşit e livrat drept primul film românesc postcomunist cu protagonişti copii.

Tot ce e mai la Est de București devine, practic, fantomatic: un loc imaginat, care poate interesa doar prin exotismul şi caracterul lui apocaliptic, atemporal. E un spaţiu de (anti)basm, unde Mircea (localnicul) şi Alex (intrusul) trăiesc o neverosimilă-în-mod-normal prietenie de vară. D(o)ar felul în care se întîlnesc şi se apropie le face mica istorie convingătoare. Diferiţi caractereologic, cei doi băieţi caută fiecare cîte ceva ce găsesc în celălalt: Mircea pare că tînjeşte după puţină diversitate care să spargă monotonia unei vieţi anoste trăite la răsărit de Capitală (adică un loc care nu contează, aflat în moarte cerebrală), iar Alex e disperat după puţină atenţie. El vine în Cernavodă (spaţiu de presupusă tranziţie) – la bunica – pentru a-şi aştepta tatăl, care i-a promis mult-visata vacanţă la mare. Numai că drumul spre litoral se opreşte aici. E o curmare violentă a ceea ce i-a mai rămas din ingenuitate şi speranţă. Pentru Alex, acest refuz (au mai existat şi altele) a devenit un laitmotiv. Căutarea, promisiunea tatălui pierdut, s-a sfîrşit. El nu (mai) crede în aceste angajamente niciodată onorate. Plecat în Italia, acest părinte in absentia reprezintă realitatea autohtonă a cetăţeanului care caută izbăvirea (financiară, umană) peste hotare şi, dorind întîi un trai mai bun pentru el şi familia lui, ajunge să-şi înstrăineze (să părăsească) existenţa anterioară, în dauna uneia noi, pe pămîntul făgăduinţei, unde probabil că lucrează în condiţii grele, sufocante. O Românie în faza de preaderare europeană şi un Occident care ne primea greu. E momentul cînd Alex devine, forţat, adult. Mircea, aparent mai copil, în ciuda apropierii de vîrstă dintre cei doi, se afirmă totuşi drept cerebralul. Numai (că) părinţii îl ţin legat de casă, îl sufocă cu prea multă atenţie.

Cînd cei doi plănuiesc o răpire imaginară prin care Alex să îi atragă (într-un ultim efort) atenţia tatălui, Mircea e cel care îşi pune (întîi) probleme etice şi (apoi) logistice. El e oarecum contrariat că Alex (care devine naivul în acest context – a fost adult preţ de o secundă, acum a revenit la condiţia pe care i-o oferă vîrsta, iese la iveală experienţa de viaţă unde autoritatea adultă lipseşte cu desăvîrşire: trăieşte cu mătuşa, care nici ea nu prea stă pe acasă), care, deci, normal, nu s-a gîndit cît durează să trimită scrisoarea de răscumpărare la tată, apoi cît i-ar lua acestuia să facă rost de bani şi, în fine, să zboare spre ţară. E contrariat şi că Alex nu şi-a pus problema unde se vor întîlni, cum se va face schimbul şi, înainte de toate, în ce fel vor face convingătoare toată această poveste. Mircea e cel care propune să facă poze în subsolul unei mori dezafectate – ce stă să pice – şi tot Mircea e cel care, în fapt, rafinează mental tot planul. Un plan care numai la rău poate să ducă. O prostioară cu urmări grave (sugerează autorul, fără să ne ofere, însă, finalitatea cazului: final deschis), care poate curma vieţi şi destine.

Întreaga poveste – cu doza ei de neverosimil, de basm mic-citadin – e credibilizată tocmai de locul în care ia naştere. Pentru Alex – băiatul cu o şapcă Chicago Bulls şi cu arfe de capitală: ascultă hip-hop, e băieţaş, cum spune chiar el –, iată, Cernavodă reprezintă (pe bună dreptate) marginea lumii. De ce e aşa linişte pe aici, îl întreabă pe Mircea care, impenetrabil, răspunde că aşa este acolo. Firescul unei existenţe înseamnă, astfel, nefirescul alteia.

Vorbim de o dublă marginalitate, dacă nu cumva de una triplă. Întîi, e marginalitatea politică internă, Cernavodă faţă de Bucureşti, apoi e cea europeană, Bucureşti (deci, România) faţă de Italia (deci, Occident), în final putem discuta şi despre una umană, între Alex – potenţialul delicvent, dar totodată şi potenţialul viitor-politician sau, în orice caz, jupân, întreprinzător de ceva… – şi Mircea, băieţelul inteligent, dar timid, tăcut, căruia, tocmai de aceea, îi va fi greu să îşi depăşească condiţia şi care, cine ştie, va ajunge student şi ulterior angajatul unuia ca Alex. Pentru a reuşi mai mult ar însemna să îşi calce peste (viitoarele) principii, care la începutul acţiunii, sînt în stare latentă. Ele răsar odată cu problema (poate, tragedia) pe care are impresia că a născut-o. Dar, în fond, nu e vina lui. Alex i-a propus toată tărăşenia şi el a acceptat numai după ce a obiectat – această obiecţie îl poate absolvi de o vină morală, poate nu şi de una legală. El i-a subliniat prietenului său că povestea cu răpirea s-ar putea termina prost.

Pe nesimţite, filmul se transformă într-un soi de thriller. Partea mai convingătoare e totuşi reţinută în prima jumătate a proiectului: cea care discută, (n)ostalgic, despre copilărie, despre condiţia de copil în anii ’90-2000, de­spre albume audio cu hip-hop, haine largi, de rapper, o ultimă generaţie care bătea mingea în spatele blocului, spărgea seminţe pe trepte, se julea la genunchi. Regizorul Radu Potcoavă inserează tot ce ţine de acest univers şi o face rămăşită cu rămăşită, aşa cum i-au rămas în suflet. E ceva de care se leagă – şi ne legăm – amintirile bune, relaxate, cînd o ardeam aiurea pe străzi. Limbajul filmului e strîns legat de atmosfera pieselor cîntate de BUG Mafia, La Familia, Paraziţii etc. Trupe cu care părinţii noştri nu (prea) erau de acord şi pe care ne interziceau să le ascultăm. Dar la care tot ajungeam: cumpăram casete şi le ascultam pe ascuns, apăruse şi postul TV Atomic. Erau variante.

Pentru Mircea, această realitate nu există pînă în momentul întîlnirii cu Alex. El nu ştie cine cîntă celebra piesă Pentru ’98, cine sunt Caddy / Uzzi / Tataee / Puya / Sişu etc. Inser­turile cu muzică, aşa cum sunt prinse în naraţiune, ajung să fie vîrfurile acestui film. Atunci simţi, melancolic, visător, cu un dram de regret, că vara chiar s-a sfîrşit, că timpul a trecut şi a făcut-o atît de repede. Parcă era ieri.

 

Filmul românesc Vara s-a sfîrșit este regizat de Radu Potcoavă și produs de ICON production, cu sprijinul Cen­trului Național al Cinematografiei și Cinema City. A participat în competiția mondială din cadrul celei de a 40-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Montréal (FFM), în septembrie 2016.
Din 5 mai, poate fi văzut in cinematografele românești.

 

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }