Mai multe expoziții decît în sezoanele precedente s-au aflat acum în programul FNT, găzduite de galerii bucureștene sau animînd foaierele unor teatre. Cele mai numeroase, de fotografie, cîteva, de scenografie. Una mi-a surprins atenția.
Un afiș foarte atrăgător, cu două semicercuri de pantofi eleganți, viu colorați, ale căror bombeuri focalizau spre centru, mi-a captivat privirea, îndreptînd-o către un nume explicit: Pantoful de teatru. Am trecut-o instantaneu pe lista lucrurilor de văzut. Mă preocupă de ceva vreme subiectul acesta, capacitatea de reprezentare a papucilor din scenă. Ca orice obiect teatral, scoși din contextul și uzul cotidian și așezați în scenă, capătă valoare estetică. Numai că, odată intrată în mica galerie de pe Calea Victoriei, Kube Musette, am fost foarte dezamăgită. Trei exponate, realizate de Lia Manțoc (un papuc turnat în metal), Doina Levintza (un personaj realizat din materiale textile „purtat“ de o pereche de cizme negre), Dragoș Buhagiar, la care revin, și o imagine de mari dimensiuni – o scenă circulară, goală, cu o pereche de ghete bărbătești în prim-plan – dintr-un spectacol al lui Helmut Stürmer (bănuiesc, căci nu existau detalii lămuritoare), se străduiesc, fără să reușească, să dea conținut unei idei extraordinare. O idee deopotrivă interesantă pentru omul obișnuit, pe care l-ar fi putut aduce spre arta scenică prin intermediul acestui accesoriu nelipsit din existența prozaică și din cea artistică, dar și pentru specialistul familiarizat cu străvechii coturni din lemn, din zorii artei teatrale, supraînălţaţi intenţionat pentru ca statura actorilor să augmenteze grandoarea eroilor întruchipați, dar și cu modelele moderne de încălțăminte de scenă.
Principala însușire a papucilor teatrali e de a fi parte a costumului de personaj, de a-l defini pe purtător. Supradimensionați, cu bombeul evidențiat, viu colorați, papucii clovnilor îi caracterizează aprioric. Uzați, scîlciați sau, dimpotrivă, eleganți, din materiale prețioase, ilustrează prin ei înșiși situația socială a purtătorilor. În contrast voit cu alte elemente ale veșmintelor de scenă, devin sursă a comicului. Dincolo însă de aceste funcționalități pur scenografice, pantofii de teatru sînt deținătorii unor importante capacități semantice care, utilizate adecvat, devin resursă estetică.
Peter Brook îi folosea ca punct de pornire în exercițiile de improvizație cu actorii, cerîndu-le să inventeze situații scenice pornind de la banalul obiect de încălțăminte. Stimularea imaginației e amorsată de această amprentă materială a unui viitor personaj, iar disocierea lor de costum înseamnă renunțarea la statutul de element însoțitor și accederea la o funcție de reprezentare. În această ipostază, papucii în teatru capătă o încărcătură semantică aparte, atunci cînd, de pildă, perechi uzate de încălțări devin semnul unor biografii neștiute, al unor personaje absente, căpătînd potențial evocator, implicînd prin retrăire participativă. Din această perspectivă, ei devin depozitari ai memoriei, ai unui trecut pe care îl rematerializează. În Iulius Cezar pezzi staccati, făcut de Romeo Castellucci (1997) pe un scenariu inspirat din Shakespeare, Cicero şi cîţiva istorici latini, un spectacol pe tema discursului public și a puterilor benefice ori malefice ale oratoriei, în final, artistul recurge la o suită de trimiteri culturale la paginile dureroase ale istoriei evreilor, care include și o grămadă de papuci uzați. La Pippo Delbono, în Orchidee (2013), papucii aduși în scenă amintesc și ei de rămășitele cumplitelor războaie.
Papucii de teatru au o puternică rezervă simbolică, devenind semn teatral. În dipticul realizat la Teatrul de Comedie de Victor Ioan Frunză, cu ionescienele Cîntăreaţa cheală şi Lecţia (2010), după omorul Elevei, Marie aduce din culise o cutie plină cu pantofi, pe care o goleşte în faţa Profesorului, pentru a-i reaminti lunga listă de meditaţii date. Suplinind atîtea Eleve precedente, pantofii devin accesorii cu valoare de memorie.
Forţa de simbol teatral a papucilor a fost subliniată de Tompa Gabor, în spectacolul Aşteptîndu-l pe Godot, de la Teatrul „Tamási Aron“ din Sfîntu Gheorghe (2005). Dezvoltînd regizoral tema ghetelor, cu care Beckett îşi începe piesa, scenograful Andrei Both a răspîndit în spațiul de joc grămăjoare de încălțări uzate, din magazia teatrului. Estragon are o importantă relaţie teatrală cu propria gheată, pe care o numeşte „scîrba asta“, un joc la care se revine, încă din scriitură, pe parcurs. Concentrarea dramaturgică asupra încălţămintei induce ideea de parcurs obositor pînă la punctul de întîlnire, unde este aşteptat Godot. Multiplicarea perechilor extinde, în planul posibilului, numărul de personaje de tipul Estragon, lărgind astfel înțelesurile beckettiene, subliniind absența, recurența, indivizi cu existențe presupuse.
În albumul consacrat lui George Löwendal, Un aristocrat în luminile rampei, Dragoș Buhagiar spunea că e esențial „să dai viață obiectelor pe care le aduci în scenă. În acest fel, le încarci cu o istorie, cu o poveste necesară spectacolului“. La una dintre ediţiile trecute ale Festivalului Naţional de Teatru, Dragoş Buhagiar a imaginat un minunat afiş al manifestării, focalizînd asupra puterii evocative a încălţărilor. Unghiul fotografic era la nivelul unei scene cu scîndura la vedere, iar pe fundal domina o Lună ale cărei irizări induc o lumină de tip selenar. Rînduită în perechi, o mulţime de papuci de tot soiul, de epocă şi contemporani, era mărturia concretă, rezumativă a personajelor la animarea cărora contribuiseră odată. Acum, în expoziția la care mă refer, scenograful a imaginat o clepsidră de dimensiunea unui om, prin care „curg“ pantofi de toate soiurile, în culori terne, sintetizînd trecerea vremii, existența umană, concretizînd-o în încălțările, multe desperecheate, care ne însoțesc drumurile prin viață.
Nu cred că teatrul schimbă lumea, deși e o atît de frumoasă iluzie. Materia teatrului e emoția, indiferent de tipul și de nivelurile ei și, doar în acest fel, arta scenică ne influențează parcursul individual, ne sprijină să fim ceea ce sîntem sau ne-ar plăcea să devenim. Ca indivizi. Teatrul are un aport pentru fiecare privitor, însoțindu-l prin experiențe foarte personalizate, trăite diferențiat de fiecare ocupant al unui loc din partea neluminată a sălii. Unii, contemplativ. Alții, reflexiv. Alții, implicat în privința adevărurilor omenești.