La rădăcina Răului

  • Recomandă articolul
Om de ştiinţă de reputaţie internaţională, unul dintre teoreticienii cei mai apreciaţi ai evoluţionismului, paleontolog de marcă (a descoperit sinantropul, Omul din Pekin), filozof şi teolog… nonconformist (stră-strănepotul lui Voltaire după mamă!), Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955) a bătut într-o zi la uşa mea, întrebîndu-mă ce caut în cartea sa Fenomenul uman, pe care tocmai o citeam, în traducerea Mariei Ivănescu (Editura Aion, 1977).   Fiecare carte are destinul ei (vorba lui Ovidiu). Într-adevăr, scrisă între anii 1938-1940, completată în 1948, lucrarea a apărut abia în 1955, ca şi restul operei, după moartea autorului, cărţile sale fiind puse la index de către Sfîntul Oficiu, ca panteiste şi neconforme cu texte sacre. Eu căutam rădăcina Răului, aşa-numita teodicee, doctrină pe care savantul o abordează tocmai la sfîrşitul cărţii, separat de textul propriu-zis, într-un Apendice intitulat „Cîteva observaţii privind locul şi partea Răului într-o lume în evoluţie“, adăugat după un deceniu, ca răspuns la unele obiecţii ale unor cititori scandalizaţi de faptul că descrierea antropogenezei ar fi demonstrat un optimism exagerat, întrucît degaja mai ales esenţa pozitivă a procesului de umanizare. Marcînd etapele procesului, achiziţiile, omul de ştiinţă recunoaşte că a punctat îndeosebi piscurile evoluţiei, dar a lăsat în umbră abisurile dintre […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12883 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }