La Sibiu, cu încredere, despre teatru

Ca întotdeauna, de 23 de ani încoace, febra Festivalului a cuprins tot orașul. „Construind încredere“ a fost tema acestei ediții, o încredere construită „programatic“, filă cu filă, spectacol cu spectacol. Un teatru ca stare permanentă, în săli sau pe stradă, alături de spectacole de dans, de proiecții de filme, o platformă de arte vizuale, expoziții, conferințe, seminare și ateliere. Invitați celebri, Eimuntas Nekrosius, Eugenio Barba, Thomas Ostermeier, Luk Perceval, Christoph Marthaler sau Alvis Hermanis, mai toți cu o stea pe Aleea celebrităților, inaugurată în 2013 în Parcul Cetății, au adus și anul acesta spectacole înregistrate în caietul-program ca „Evenimente“, într-un raport subtil cu „Specta­colele de patrimoniu“, capitol unde am regăsit trei creații de Silviu Purcărete, Faust (2007), Lulu (2008) și Metamorfoze (2009), care nu au pierdut nimic din forța și bogăția imaginilor, invulnerabile la trecerea anilor.

Spectacolele-eveniment, după informaţiile din program, au marcat în primul rînd participarea excepțională a unor regizori de renume european ale căror spectacole, nu neapărat cele venite la acest Festival, au intrat și ele într-un patrimoniu universal. Dar și prezența unor spectacole ale unor parteneri „locali“, în primul rînd Oameni obișnuiți de Gianina Cărbunariu, realizat la Teatrul „Radu Stanca“, un proiect european în cadrul Programului Europa Creativă, care a continuat cu o dezbatere deschisă cu publicul. Tot un „eveniment“ au fost considerate și spectacolele Marmură de Iosif Brodski, în regia lui Yuri Kordonski, la Teatrul Bulandra, cu doi „monștri sacri“ ai scenei româneşti, Victor Rebengiuc și Marian Râlea, sau Moroii lui Alexandru Dabija, pe linia cronicilor sale de la Moromeții citire și snoave populare lugubre. Dar dacă limita între spectacolele de patrimomiu și cele eveniment este clară, granița cu cele „doar“ de teatru mi se pare, din fericire, fluidă, putînd fi traversată cu ușu­rință dintr-o parte în alta. Mai ales că aici găsim propunerile cele mai îndrăznețe, purtătoare de promisuni certe, dar și de împliniri, de la veteranul Alexa Visarion la foarte tinerii Eugen Jebeleanu, Bobi Pricop sau Bogdan Georgescu și încheind cu spectacole solid realizate, ca Variațiunile Goldberg de George Tabori, în regia lui Charles Müller, sau Vestul singuratic de Martin McDonagh, pus în scenă de Cristi Juncu la Teatrul Nottara din București. Desigur, prezența unor mari nume europene, venite ca special guests, a motivat în primul rînd această selecție, pe care, pînă la urmă, publicul sau criticii și-au putut… construi încrederea.

Din ce „stofă“ se țese un eveniment

Lituanianul Eimuntas Nekrosius și trupa sa Meno Fortas sînt bine cunoscuți în România, grație mai ales unui impresionant Hamlet, masiv ca un bloc de gheață, jucat în 2010 la București și Craiova. La Sibiu, vin pentru a treia oară, după Livada cu vișini, în 2009, un Cehov extrem de lent și de încărcat, pînă la sufocare, și Cartea lui Iov de anul trecut, un spectacol auster și tulburător. Anul acesta a ales Artistul foamei, după o povestire de Kafka, o fabulă enigmatică și absurdă, de o simplicitate evidentă și în același timp misterioasă. Cine este acest artist al foamei, care se lasă privat de hrană, sub privirile publicului admirativ și pînă la urmă nepăsător, căci „interesul față de acești profesioniști ai postului negru a scăzut mult în ultimele decenii“? Un text provocator, nu lipsit de umor, aproape autobiografic, despre sacrificiul artei, despre locul artistului în societate, despre arta de consum… Nekrosius urmărește textul, pe care-l transpune în imagini simple, ca o traducere mot à mot, unde absurdul devine imagine, ideea prinde corp. În rolul Artistului foamei, o actriță excepțională, Viktorija Kuodyte, clovn și acrobat, face să răsune textul, se joacă cu sunetele, cu cuvintele, în această limbă stranie pentru noi (spectacolul e jucat în lituaniană), alături de trei personaje masculine, siluete burlești, între Becket, Chaplin și Magritte, o lecție de teatru în sine. Metafora e însă repede înțeleasă, artistul, acest suicidé de la société, după o celebră formulă a lui Artaud, rămîne un spectacol excelent, minimalist, dar repetitiv și previzibil. De fapt, textul lui Kafka e prea scurt pentru a hrăni o oră şi jumătate de spectacol, fie el şi excelent.

Și Thomas Ostermeier e cunoscut, în România, pentru spectacolele sale cu Sha­kespeare, Hamlet sau Richard al III-lea, la București sau Craiova. La Sibiu a venit cu un spectacol mai vechi, Căsătoria Mariei Braun, după un film de Fassbinder, din 1979. Oster­meier a creat Căsătoria Mariei Braun în 2008, cu doar patru actori şi o actriţă, Ursina Lardi. Spectacolul începe cu fragmente de scrisori de dragoste adresate lui Hitler, inedite în 1979, probe ale isteriei colective în faţa nazismului, în vreme ce, pe un ecran de fundal, sînt proiectate imagini din epocă. Vocile sînt repede acoperite de zgomotul bombardierelor în acţiune, imaginile anunţă dezastrul şi capitularea. Cei patru actori-bărbați joacă toate rolurile, schimbînd cîteva elemente de costum la vedere, ceea ce dă fluiditate povestirii scenice. Platoul scenic e degajat, cu cîteva elemente de decor, o masă, nişte scaune, un lampadar… Ostermeier nu face un alt film, povesteşte cu mijloacele extrem de simple ale teatrului, bazat pe jocul actorilor, pe cîteva elemente de decor, o altă imagine despre iluzia miracolului german. În final, în vreme ce la televiziune se transmite meciul de fotbal din 1954, cînd Germania a cîştigat Cupa mondială, „semnul unei reveniri la civilizaţie după crimele abominabile făcute de nazism“, Ostermeier (ca şi Fassbinder, acum 37 de ani) lasă să explodeze gazul ce ucide eroina. Ostermeier sugerează însă ideea unei sinucideri, cînd Maria descoperă ipocrizia pactului între soţul şi amantul său. Pentru Ostermeier, faptul că e singura femeie prezentă pe scenă nu rezolvă  nimic, bărbaţii deţin mereu puterea şi banii.

Teatrul, ca memorie sau act de credință

Cu Variațiunile Goldberg de George Tabori, montate de regizorul luxemburghez Charles Müller, la Secția germană a Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, cu spectatorii pe scenă, în decorurile lui Dragoș Buhagiar, eram din prima zi a Festivalului în inima teatrului, fizic, dar și ideatic. Textul e vertiginos și complicat, plin de o ironie și un spirit al absurdului și al umorului tipic evreiesc (trăsătură pe care Tabori o revendică, vezi și un alt text de al său, Mein Kampf, montat de Dabija la Teatrul Național din Cluj), cu un subiect ce oscilează între religie, teatru sau umanitate în general. Urmărim repetițiile la Ierusalim ale unui text și aventurile numitului Goldberg, supraviețuitor al nazismului și asistent al unui regizor megaloman care se crede Dumnezeu. Piesa  amestecă Vechiul și Noul Testament, iudaismul și creștinismul, citate și scene din Biblie, din Shakespeare sau din Milton. Am văzut însă mai puțin aici o farsă biblică, mai degrabă tema regizorului creator sau demiurg, sub coperta generoasă a teatrului ca explicație a lumii sau lumea ca structură teatrală. Și a trebuit să vină, spre sfîrșit, un alt spectacol, țesut din stofa prăfuită cu aurul teatrului dintotdeauna, Noaptea bufonilor, un soi de odă a condiției actorului, cu Ilie Gheorghe și Marian Râlea, sub bagheta „magului“ Alexa Visarion. Un spectacol impur în sensul brookian al termenului, plecînd de la Cehov, scheletul de bază, sau de la Cîntecul lebedei, despre o noapte a unui bătrîn actor surprins pe o scenă pustie, alături de sufleurul său, partener și complice de o viață, un mixaj din replicile lui Cehov și monologuri celebre din Shakespeare. Visarion nu a uitat că, în 1990, a venit la Paris cu interpretul său fetiș, Ștefan Iordache, cu Noaptea regilor, o serie de monologuri shakespeariene purtate în inima nopții. Semn al timpurilor, nopțile nu mai sînt bîntuite de regi, bufonii au preluat astăzi cuvîntul. Și în seria de amintiri și adaptări la gustul zilei ale acestei broderii pe marginea teatrului, am auzit dintr-odată, după o tiradă: „A fost Lear de Radu Penciulescu, spune Ilie Gheorghe. Da, continuă Râlea,  George Constantin“. Memoria teatrului, strecurată printre replici, semn că urmele rămîn…, efemerul mai rezistă.