Teatrul schimbă lumea, ne promitea Festivalul Național de Teatru la ultima sa ediție. Am fi gata să-l credem ca în utopicii ani de altădată, dacă la finele celor zece zile, pline de peste 50 de spectacole, de discuții, de vernisaje și cam 25 de lansări de carte, nu am fi realizat că, de fapt, e lumea cea care a schimbat teatrul în ultima vreme. Sau, …
Alegem uneori, în agenda de cronicar mai mult sau mai puțin conștiincios la un festival, spectacole sau texte care ne seamănă sau care ne întovărășesc de la o vreme. Alteori, dimpotrivă, sînt nume pe care le alegem pentru că sperăm să ne atragă pe căi absolut noi. La finele acestui Festival Național, am ales însă cîteva titluri care, promițîndu-mi un teren bine cunoscut, au știut …
Ca întotdeauna, de 23 de ani încoace, febra Festivalului a cuprins tot orașul. „Construind încredere“ a fost tema acestei ediții, o încredere construită „programatic“, filă cu filă, spectacol cu spectacol. Un teatru ca stare permanentă, în săli sau pe stradă, alături de spectacole de dans, de proiecții de filme, o platformă de arte vizuale, expoziții, conferințe, seminare și ateliere. Invitați celebri, Eimuntas Nekrosius, Eugenio Barba, …
Parisul era încă mahmur, KO pe picioare, între acordurile surde ale Marseillezei ce mocneau sub cenușă după șocul nopții de vineri, 13 noiembrie, și refrenul Carmagnolei, laitmotivul răzbunător și teribil al revoluției din 1789, Ça ira, ça ira, les aristocrates à la lanterne sau la spînzurătoare... Ne pregăteam să „rezistăm“, să mergem, deci, la teatru ca întotdeauna și, mai ales, să acompaniem o istorie a mitului …
Dacă prin absurd, deși, cum spunea undeva Ionesco, „le pire est toujours envisageable“, într-un viitor fără teatru, am vrea să știm cum arăta teatrul secolului nostru, cred că o mostră a Festivalului sibian ar putea concentra toate răspunsurile. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ajuns la peste 20 de ani de existenţă, poate rezuma chipul teatrului de azi, definitiv, „contemporanul nostru“. Printr-un mix de …
Mărturisesc că mi-a trebuit un anume efort de memorie pentru a găsi cîteva exemple pentru discuţia noastră: reluările în teatru. Da, un spectacol poate reveni de la o stagiune la alta, în aceeaşi versiune regizorală, şi nu e nimic reprobabil aici, asta face parte, uneori, din titlurile sale de glorie. Nu se joacă, oare, la celebrul Caveau de la Huchette din Paris, Cîntăreaţa cheală în …
Ce mai rămîne de spus cînd s-au stins deja ecourile marilor spectacole şi cînd marile nume prezente la Festival, direct sau în „efigie“, ne-au reamintit ce ştiam deja de mult. Căci Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a ştiut şi anul acesta să aducă, graţie unor amiciţii fidele, graţie politicii de-acum bine rodate a organizatorilor, tot ce contează în teatrul european la ora actuală. …
Festivalul din acest an a dezamăgit. Firesc, căci văzută din dreapta sau din stînga, o selecţie, afirmat subiectivă, e întotdeauna obiect de discuţie. De data aceasta, e vorba de mai mult decît atît, căci criteriile au rămas extrem de vagi – deşi extrem de poetice. Unii dau vina pe criză, alţii pe asfinţitul de soare ca bază de criteriu suprem de selecţie, deşi se pare …
Imprudent sau vizionar, Matei Vişniec îi îndemna pe regizori, prin anii ’90, într-un avertisment ce preceda volumul său Teatru descompus sau omul pubelă, să găsească un anume „culoar“, să imagineze o succesiune a fragmentelor alese după plac, pe scurt, să facă ce vor. Căci acest text în 24 de module este perfecta definiţie a ceea ce Umberto Eco numea, pe …
