La vita è bella

Poate profesia de regizor a regretatului Andrei Călăraşu m-a îndemnat să mă gîndesc, simbolic, la filmul lui Roberto Benigni, după ce am citit această carte de convorbiri. Poate faptul că, în 1941, în timpul Pogromului de la Iaşi, autorul a fost unul dintre miile de evrei care au fost suiţi în trenurile morţii. Poate jovialitatea neverosimil de excentrică prin care, amintindu-mi de Benigni, a înţeles Andrei Călăraşu să-şi trăiască viaţa după această experienţă lugubră, cînd, dincolo de trauma personală, şi-a pierdut tatăl şi fratele. În fine, poate şi pentru că dinamica relaxată a evocărilor, lipsite de rigoare cronologică, oferă o perspectivă cumva cinematografică. De fapt, toate la un loc. Cel care adresează întrebările, ziaristul Andrei Crăciun, este, indubitabil, un bun ascultător. Stăpîneşte o răbdare inteligentă şi, ceea ce mi se pare cel mai important, îşi respectă aproape ascetic interlocutorul. Adică e preocupat exclusiv de confesiunile regizorului. De altfel, întrebările sale sînt foarte suple şi directe. Fără a brusca însă metabolismul dialogului. Cum spuneam, Andrei Crăciun posedă pacienţa indispensabilă unui asemenea demers. Pentru că, în această carte, cum învederat anunţă titlul ei, regizorul îşi aşază biografia, iar ziaristul devine, dacă putem spune aşa, complicele său. Cu discreţie şi fidelitate. Aici mi […]